- “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
Despre blog
Contact
Informații cheie
    Tulburări de personalitate
    Tulburarea de personalitate narcisistă
    Părinții narcisici
    Copiii adulți ai narcisicilor
    Abuzul emoțional (psihologic)
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
 - “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
Efectele Abuzului Părinți narcisiști

Mama narcisică și fenomenul de enmeshment

2 comentarii

Într-o țară în care fenomenul de enmeshment e o normă socială, să vorbești (uneori ca o moară stricată!) despre disfuncționalitățile relațiilor dintre părinți și copii devine o datorie morală. Am descris aici ce semnifică acest fenomen de fuziune emoțională cu părintele. Și efectele sale la nivelul identității noastre, a sănătății noastre emoționale și a calității relațiilor cu ceilalți.  Uitați-vă în jur și veți vedea nenumărate cazuri în care relațiile dintre generații, dintre părinți și copii sunt caracterizate de un nivel extrem de proximitate și intensitate.

Însă părintele narcisic, descris în detaliu aici, face din enmeshment un proiect de viață. Cred că din toate efectele pe care un părinte narcisic le are asupra copilului său (explicate aici), niciunul nu e mai distrugător si pervers cum e fuziunea cu părintele (enmeshment).

De ce îi spun distrugător? Pentru că nu numai că erodează, dar împiedică chiar formarea fundației viitorului adult: propria lui identitate.

De ce spun pervers? Pentru că e fuziunea e croită intenționat și manipulativ pentru a umple golul pe care orice părintele narcisic îl trăiește ca urmare a propriilor sale traume. Un gol interior pe care îl duce cu el în relația cu copilul lui. Părinții narcisici se raportează fundamental diferit la copiii lor comparativ cu părinții funcționali. Copilul e extensia părintelui. Oglinda lui. Iar datoria lui e să-l reflecte bine pe părinte. Cam ca oglinda mamei vitrege din Albă ca Zăpada. Oglinda trebuie să-i spună că e…cea/cel mai…

Transformat într-un obiect, copilul e mereu, pentru părinte, o sursă. De adulație, de confort emoțional, de ajutor. Părintele trăiește prin el, îl vede ca pe o extensie a propriei lui persoane și îl transformă într-un mijloc.

Mecanismul prin care copilul se ajustează acestui rol, pe care nu-l cere și pentru care nu e echipat este acela de a-și suprima propriile nevoi și dorințe și de a deveni invizibil. Flămând după nevoia de acceptare a mamei va face orice e necesar pentru a-i intra în voie…intersele părintelui vor deveni ale lui, preferințele părintelui vor fi preferințele lui, deciziile lui vor fi deciziile pe care părintele le aprobă.

Orice opinie separată, orice simptom de individualitate e perceput de mama narcisică drept un act de rebeliune, de trădare chiar și suprimat din fașă. Complianța extremă este prețul acceptării. Vina este mecanismul cu care îl ține legat. Dragostea necondiționată nu are loc în acest tablou.

Peg Strepp, a cărei carte, Daughter Detox,  v-o recomand din inimă  sumarizează foarte bine într-o postare această disoluție a granițelor. O mamă funcțională transmite copilului mesajul “Eu sunt eu și tu ești tu și te iubesc pentru că ești ceea ce ești”. În schimb mama fuzionată cu copilul transmite că “Tu ești eu și nu ești nimic fără mine”

Franz Ruppert numește trauma care se creează astfel drept traumă de identitate: “În loc să aibă nevoie de ceva de la mama sa pentru propria lui viață, un astfel de om are nevoie de mama sa. Ea devine un substitut pentru propria identitate. Si invers, o astfel de mamă are nevoie de acest copil golit de eul său ca substitut pentru propria identitate”.

Această traumă de identitate duce, în opinia lui Ruppert la trauma de iubire: “Clivate de un eu sănătos, propriile nevoi sunt acum subordonate persoanelor de la care se așteaptă iubire. Bunăstarea lor devine o nevoie strict personală. Acest lucru dă naștere unor idei iluzorii despre fericire și iubire: eu sunt fericit doar dacă tu ești fericit! Iar când nu te simți bine, eu sunt responsabil să te fac să râzi din nou. Trebuie să fac uz de tot ce am pentru a te elibera de suferință. Eu însumi nu sunt important, principalul este ca tu să te simți apoi mai bine”.

Efectele acestor legături le-am tot descris aici, pe blog. Dar le voi sumariza aici, din nou…ca să se închidă cercul: sentimente cronice de vină, anxietate și depresie, co-dependență, nevoia compulsivă de a reuși, negarea propriilor nevoi în relațiile de adult și…lista poate continua…

Și acest articol e un apel. La conștientizare. La self-awarness în relațiile pe care le construim cu proprii noștri copii. Un apel la a scoate scheletele din dulap, a rupe cercul de abuz și traumă pentru a nu împovăra și următoarea generație cu neputințele noastre, cu disfuncționalitățile și durerile noastre.

Ca de obicei…rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

 

Ruppert, F., Banzhaf, H., (coord.), (2018), Corpul meu, trauma mea, eul meu, Edit. Trei, Studii de caz Psihologie-Psihoterapie

 

 

 

 

 

25 decembrie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Fuziunea emoțională cu părintele sau fenomenul de enmeshment

2 comentarii
figuri umane cu cap comun

Bine v-am regăsit! Astăzi aș vrea să aduc în discuție un fenomen obișnuit al familiei românești despre care nu vorbim destul, cel de fuziune emoțională dintre părinți și copii.

Mă frapează deseori nivelul de interdependență din familiile românești. Mama sau soacra au un cuvânt de spus în toate deciziile multor familii până foarte târziu. Există bărbați, nu puțini, care încă li se adrersează mamei, la toți cei 30 de ani ai lor…cu apelativul ‘’mami”.

Sunt adulți trecuți bine de 30 de ani care nu iau deciziile pe care le consideră corecte din frica de reacția negativă a părintelui/părinților. Problema e că așa-zisa armonie pentru care se fac strădanii deloc neglijabile ascunde, în majoritatea cazurilor, o toxicitate pe care de multe ori nici nu o conștientizăm. Sau dacă o conștientizăm nu spunem lucrurilor pe nume pentru că ne lipsește vocabularul pentru a o face sau curajul de a ne opune unor cutume culturale. Și nu suntem puțini cei care nu diferențiem, în capul nostru, vocea noastră de vocea părinților noștri.

Da, în mod clar, există un factor cultural extrem de puternic în tot angrenajul ăsta. De-a lungul multor generații, probabil și din lipsa de resurse, părinții, copiii, bunicii și familia extinsă au trăit împreună într-o…armonie doar aparentă…care a ascuns de cele mai multe ori drame și neîmpliniri, o toxicitate asemănătoare unor otrăvuri lente, dar letale…Religia a jucat și ea un rol extrem de important pentru că a predicat mereu nici mai mult nici mai puțin decât supunerea față de părinți, punând astfel la temelia relațiilor dintre părinți și copii puterea și frica, nu iubirea, autonomia și respectul reciproc. Continuă să citești

2 decembrie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului Vindecare

Răspunsul la traumă și tiparele relațiilor noastre ca adulți

Niciun comentariu
slide ppt

Bine v-am regăsit. Astăzi vorbim despre răspunsul la traumă, răspunsuri învățate în copilărie ca reacție la abuz și legătura lor cu tiparele după care funcționează relațiile noastre la vârstă adultă.

Trauma apare atunci când atacul sau abandonul declașsează un răspuns de tip fight or flight atât de intens încât persoana nu-l mai poate opri odată ce amenințarea nu mai există. Corpul trăiește într-o stare de hipervigilență,  asemănătoare unui motor mereu turat. Am scris despre asta aici.

Copiii traumatizați în mod repetat în copilărie învață să supraviețuiască folosind exagerat una sau mai multe tipuri de răspunsuri comportamentale. Literatura a documentat foarte bine răspunsurile de tip fight, flight și pe cel de tip freeze. Răspunsul de tip fight or flight e un răspuns automat la amenințare și pericol la toate ființele umane. Răspunsul fight e cel prin care persoana răspunde agresiv la pericol. Cel de tip flight apare când, la apariția pericolului, persoana “fuge” din situația amenințătoare…simbolic se manifestă ca hiperactivitate.

Răspunsul freeze (Îngheață) apare atunci când persoana realizează că rezistența e inutilă și renunță la luptă sau fugă și amorțește într-o stare de disociere, de ruptură de sine și/sau colapsează în tr-o stare de acceptare a suferinței ca fiind inevitabilă.

Pete Walker propune însă un model mai larg, așa-numitul model 4 F în care introduce și răspunsul de tip Fawn (în engleză a se gudura)

Acest răspuns este cel prin care persoana răspunde la amenințare și pericol încercând să fie pe placul agresorului, servil și îndatorito pentru a preveni un nou atac.

Aceste răspunsuri sunt niște structuri defensive, de apărare care ajută copilul să facă față abuzurilor, dar îi face foarte limitați și înguști în răspunsurile lor la situațiile de viață. Continuă să citești

2 septembrie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Experiențele copilăriei și vulnerabilitatea la tulburări psihologice- concluziile unei meta-analize recente

Niciun comentariu

Bine v-am regăsit!

Incet, încet sper să mi se „reconfigureze” activitatea într-un ritm un pic mai așezat care să-mi permită să scriu mai des pe blog. Azi revin cu rezultatele unui foarte nou și important studiu românesc asupra efectelor experiențelor adverse în copilărie. Poate e redundant, dar cred că merită să repetăm, să repetăm și …să mai repetăm o dată…că „cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri este să-i protejăm de stress până după adolescență”. Sunt concluziile unuia dintre autorii acestui studiu. Voi lăsa mai jos și link spre un interviu pe care dr. Andrei Miu l-a acordat pentru Pressone.

De ce spun că studiul despre care vorbim azi foarte important? Pentru că  e o meta-analiză, adică o analiză statistică ce combină rezultatele mai multor studii și care are un beneficu major pentru că această agregare de informații duce la o putere statistică mai mare, cu concluzii  mai robuste.

Studiul „Early-life adversity and cortisol response to social stress: a meta-analysis”, a apărut în decembrie 2017 și aparține unui grup de cercetători ai Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive din cadrul Facultății de Psihologie de la UBB care au investigat efectele experiențelor adverse în copilărie asupra secreției de cortizol  (răspunsul  la stres social). Experiențele adverse investigate au fost: abuzul și neglijarea fizică și emoțională, conflictul parental, instituționalizarea, abuzul de substanțe sau tulburarea psihică a părintelui, sărăcia etc. Am descris aici mecanismul prin care trauma afectează starea de sănătate și aici am arătat influența eefectul experiențelor adverse în copilărie (ACEs) asupra sănătății la vârsta adultă. Găsiți mai multe explicații acolo.

Autorii au analizat, de asemenea, dacă efectele sunt diferite în funcție de tipul de adversități la care persoana este expusă sau dacă efectele sunt diferite la vârste diferite.

Au fost analizate un număr de 29 de studii și 4292 de participanți (cu vârste între 8 și 62 de ani), iar rezultatele analizei au arătat că adversitățile în copilărie sunt asociate cu un răspuns mai redus al cortizolului (hormonul stressului).

Efectele sunt mai mari la adulți comparativ cu copiii,  și mai ales în cazul celor expuși la  rele tratamente (maltreatment) comparativ cu  alte tipuri de adversități (sărăcie etc.). Despre rele tratamente psihologice (psychological maltreatment) am scris aici.

Cum „citim” rezultatele acestui studiu?

Păi, foarte simplu….adversitatea în copilărie creează vulnerabilitate la tulburări psihice pentru tot restul vieții, efectele ei sunt vizibile mai ales atunci când ajungem la vârsta adultă, iar unul dintre principalele mecanisme responsabile este sensibilizarea la stress a axei HPA (hipotalamus-glandă pituitară-glande suprarenale).

Iar aceste concluzii merită repetate iar și iar. Pentru că până nu reușim să unim punctele și să ne uităm la legăturile (atât de clare) dintre gradul de disfuncție pe care îl trăim și îl întâlnim zilnic în jurul nostru și cultura abuzului promovată de generații în România…nu cred că avem vreo șansă să ne însănătoșim. Nici ca indivizi, nici ca nație. Iar această cultură a abuzului, trebuie, în primul rând, DENUNȚATĂ! Privită în față și numită ca ceea ce este. Abuzul trebuie recunoscut ca atare. Numit ca ceea ce este! Abia apoi poți schimba ceva. Altfel ne mai mințim vreo câteva generații…Cu efecte incalculabile pentru sănătatea nostră emoțională și morală.

Cu scuzele de rigoare că azi am fost, poate, ca o moară stricată…

 

Rămâneți aproape.

 

 

Articolul integral aici https://www.nature.com/articles/s41398-017-0032-3

Interviu dr. Andrei Miu aici

19 august 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Abuz Efectele Abuzului Vindecare

Capcana trecutului sau stress-ul posttraumatic complex (2)

Niciun comentariu
tablou

Am început aici descrierea stress-ului posttraumatic complex (C-PTSD), o temă care mă preocupă constant de ceva vreme. Cred că, cu oarecare simț de observație și cu lentila corectă, oricine e preocupat de problematica abuzului și a efectelor sale ar putea regăsi în jur indicii (nu puține) ale acestei tulburări. Și mi se pare foarte important să privim cu lentila corectă pentru că, de multe ori, persoane diagnosticate cu anxietate, depresie sau cu diferite alte tulburări se pot regăsi mai degrabă în tabloul pe care-l descrie stressul posttraumatic complex. De altfel, în una din cărțile sale, Pete Walker parafrazează un mare expert în traumă (John Briere) care spunea la un moment dat, că dacă C-PTSD ului i s-ar recunoaște legitimitatea, dimensiunile Manualului de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM)   (900 și ceva de pagini!) s-ar reduce la cele ale unui pamflet subțirel…

 

De obicei, cauza tulburării este asociată perioadelor prelungite de abuz fizic și/sau sexual, însă Pete Walker (dar și alți autori) consideră că și abuzul verbal și emoțional determină C-PTSD. Spre ex.,  disprețul cu care abuzatorul tratează victima este extrem de traumatizant datorită amalgamului de furie, dezgust și denigrare. Furia cauzează victimei frică, iar dezgustul o face să se simtă atât de rușinată încât va începe să nu se mai plângă, să normalizeze cumva abuzul și chiar să-i adoarmă instinctul de apărare în fața abuzului.

P.Walker  descrie în  Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA   principalele simptome ale stress-ului posttraumatic complex. Le voi descrie pe scurt aici

  • flashback-uri emoționale (găsiți aici mai multe). Sunt cele mai puțin cunoscute, dar cele mai frecvent trăite de persoanele cu traumă complexă. Sunt emoții trecute, emoții pe care în mod repetat le-am trăit în timpul situațiilor traumatice declanșate de situații din prezent. Deseori nu realizăm că emoții intense de frică sau furie sunt flashbackuri, că vin din trecut și părem a fi foarte iraționali.
  • rușine toxică. De multe ori abuzatorul face victima să creadă că abuzul s-a întâmplat din cauza ei, că ei l-au provocat și că nu merită să fie tratată mai bine. Problema rușinii toxice merită o postare separată și o voi face în viitor.
  • o voce critică interioară foarte virulentă. Este vocea internalizată a părintelui, fie foarte critică, fie punitivă, fie extrem de solicitantă și exigentă. O voce care devine a noastră într-o asemenea măsură încât devenim orbi la toate modalitățile prin care această voce, care nu ne aparține, ne distruge încetișor viața. Este vocea care te învinovățește pentru orice comportamente pe care le faci și care ți-ar putea atrage respingerea părinților.
  • stimă de sine foarte fragilă
  • abandon de sine
  • tulburare de atașament (voi relua într-o postare separată)
  • sensibilitate extremă la stress (am descris aici mecanismul)
  • schimbări radicale de dispoziție
  • dificultăți în relațiile cu ceilalți (din cauza tipului de atașament pe care l-am format cu părintele). Vom dezvolta această temă în viitor.
  • declașarea rapidă a răspunsurilor de tip flight-or-fight
  • disociere (prin implicare în activități de distragere)
  • ideație suicidară. Aici se impune o mențiune. Pete Walker descrie ideația suicidară a persoanelor cu C-PTSD ca fiind una de tip pasiv, care nu se traduce în intenția activă de suicid. E, mai degrabă, un flashback al situațiilor din copilărie, situațiile în care sentimentul de abandon e atât de profund, încât nu vezi altă cale  de a-l face să dispară decât să se termine totul, pentru totdeauna…E important să ajungem să înțelegem că acel sentiment de neajutorare, când nu mai vrei decât ca totul să se termine este, de fapt, activarea unui sentiment pe care l-am trăit frecvent cândva (o formă de flashback emoțional). Însă atunci eram, cu adevărat niște copiii neajutorați, aflați în puterea altora, lipsiți de resurse și opțiunea de a opri abuzul. La maturitate însă,  tabloul e schimbat, nu mai suntem copiii neajutorați care-am fost cândva. Avem opțiuni, resurse și suport pentru a opri situațiile abuzive.
  •  întârzieri în dezvoltare (developmental arrests) în diferite arii ale vieții:
    • acceptarea de sine
    • un sentiment clar al propriei identități
    • compasiunea față de sine
    • auto-protecția
    • capacitatea de a obține confort din relațiile cu ceilalți
    • capacitatea de a te relaxa
    • motivație și efort de voință
    • pace interioară
    • grija pentru sine
    • încredere în sine
    • respect față de sine

Atunci când creștem în ideea că nu merităm ceva mai bun, că suntem ființe „stricate” cumva, când nu învățăm de la cei în puterea cărora ne aflăm să ne acceptăm și să fim blânzi cu noi înșine, e extrem de greu să devenim adulți încrezători și împăcați cu noi. Dar nu e imposibil.

E nevoie de conștientizare, de multă informare, de multă muncă în interiorul nostru, cu noi înșine și de multă compasiune față de sine. O temă dragă mie, la care voi reveni…

Până atunci,

Rămâneți aproape. Mai ales, de voi înșivă…

 

Surse: Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma
sursa foto: https://charlottefarhanartactivism.com/2016/06/15/waking-up-from-terror-to-panic-ptsd-awake-and-asleep/
11 iunie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Stress-ul post-traumatic complex- prea mult, prea devreme?

2 comentarii
imagine creier cuvinte

Aș vrea să vorbesc azi despre un concept care ilustrează și rezumă experiența multor supraviețuitori ai relațiilor abuzive sau a situațiilor traumatice prelungite: C-PTSD (complex post-traumatic stress disorder).  Pentru ușurință îi voi spune stress-ul post-traumatic complex. Se scriu multe lucrări și articole despre C-PTSD, dar cu toate acestea, nu îl veți găsi în manualele de diagnostic al tulburărilor mentale. Deși a fost propus în repetate rânduri de diferite grupuri de lucru ca o categorie distinctă de diagnostic, niciunul din manualele de diagnostic nu-l tratează ca atare. Unele studii consideră că zona de suprapunere a simptomelor cu PTSD-ul e prea mare pentru a le considera două categorii distincte. E o dezbatere în desfășurare la această oră și asupra căreia voi reveni.

Ce mi se pare însă cel mai important este că experiența supraviețuitorilor îi legitimează specificul și consider că e util să vorbim despre el.

Ca să-l înțelegem însă, trebuie să vedem ce este PTSD-ul și prin ce anume forma complexă se diferențiază de el.

PTSD-ul este o tulburare de stress care apare în urma acțiunii unui factor de stress extrem care implică  ameninţarea cu moartea sau vătămare corporală gravă, a fi martor la un astfel de eveniment sau a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori espre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt apropiat.

PTSD-ul presupune trei mari categorii de simptome: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic (amintiri, coșmaruri, flashback-uri), evitarea stimulilor asociați cu trauma (goluri de memorie, izolare, senzații de amorțeală etc.) și hiperactivare neurofiziologică (somn agitat, furie și iritabilitate, nervozitate etc.). Despre hipervigilență am scris aici.

Stress-ul post-traumatic complex sau C-PTSD poate apărea însă și ca urmare a unor evenimente mai puțin extreme, dar prelungite în timp și se prezintă cu tulburări de atașament (temă pe care o vom relua). Și aici e legătura cu temele pe care le discutăm la Prizonieri în Oglindă (abuzul în copilărie, violența domestică prelungită etc.).

Termenul de C-PTSD (PTSD complex sau stress-ul post-traumatic complex) a fost introdus în 1992 de Judith Herman, care a descris un grup de simptome pe care le prezintă cei au trăit o perioadă prelungită de (luni sau ani) de victimizare cronică și s-au aflat în controlul total al altcuiva (situații de privare de libertate, lagăre de muncă, copii aflați în situații de abuz prelungite, victime ale violenței domestice etc.).

Herman, dar și alți cercetători, au propus că CPTSD se poate dezvolta ca urmare a traumelor interpersonale cronice chiar și în absența expunerii la abuzuri mai grave precum violența domestică.

Persoanele aflate în astfel de situații se pot confrunta cu dificultăți precum:

  • reglarea emoțiilor– poate include tristețe persistentă, gânduri suicidare, furie explozivă sau furie inhibată
  • tulburări ale stării de conștiență– uitarea evenimentelor traumatice, episoade în care se simte detașat de propriile procese mentale (disociere)
  • percepție de sine– stare de neajutorare, vină, rușine toxică și/sau sentimentul că e complet diferit de alte persoane
  • percepția distorsionată a abuzatorului- îi atribuie abuzatorului putere totală, asimilează sistemul lui de convingeri, e preocupat excesiv de relația cu acesta sau e preocupat de răzbunare.
  • relații cu ceilalți -izolare, lipsă de încredere în ceilalți, disruperi în relațiile intime, căutarea repetată a unui salvator
  • sistemul de convingeri – sentimente de neajutorare sau disperare

Aceste dificultăți emoționale și relaționale pot persista până la vârsta adultă și contribuie la multe probleme psihologice. Supraviețuitorii pot, de asemenea, să evite să se gândească sau să vorbească despre subiecte relaționate traumei datorită emoțiilor asociate acestora. Pot folosi alcoolul sau alte substanțe ca o modalitate de evita sau de a amorți gândurile și emoțiile asociate traumei. Pot avea acțiuni de auto-mutilare sau alte forme de a-și face rău.

Cea mai puternică impresie (și motivul pentru care am ales să abordez acest subiect pe blog) mi-a lăsat-o însă cartea lui P.Walker  Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA . C-PTSD e considerată de Pete Walker o formă chiar mai severă decât PTSD și se deosebește de acesta prin 5 trăsături principale:

  • Flashback-uri emoționale
  • Rușine toxică
  • Abandon de sine
  • O voce internă extrem de critică
  • Anxietate socială

Simptomele mai includ tulburări de atașament, sentimente de singurătate și abandon, stimă de sine fragilă, dificultăți în relații, schimbări radicale ale dispoziției, sensibilitate crescută la situații stresante, ideație suicidară.

Flashback-uri emoționale sunt considerate cea mai importantă trăsătură a CPTSD. Acestea nu au o componentă vizuală, ci sunt regresii frecvente și prelungite la stări emoționale copleșitoare trăite în situațiile de abuz sau abandon.

Flashback-urile emoționale nu conțin informații factuale, ci doar o anumită stare emoțională. Nu ne amintim o situație traumatizantă, dureroasă. ne amintim o anumită stare emoțională, dar de vreme ce amintirea nu conține fapte pe care să le retrăiești, tinzi să atribui emoțiile pe care le simți situației din prezent.

Atunci când avem un flashback emoțional credem în mod greșit că persoana sau situația cu care ne confruntăm acum are legătură cu ceea ce simțim. De exemplu, dacă ai crescut într-un mediu în care în mod obișnuit ai fost acuzat pe nedrept de anumite lucruri și nu ți s-a permis niciodată să te aperi sau să-ți pledezi cauza, e posibil ca atunci când trăiești situații în care e posibil să fii nedreptățit, reacția ta să fie exagerată tocmai pentru că îți activează amintirea unei stări din copilărie. Sau, dacă ai crescut lângă un părinte exagerat de autoritar și abuziv în prezența căruia te-ai simți neajutorat și fără scăpare, e posibil ca atunci când interacționezi ca adult cu figuri de autoritate să simți aceeași neajutorare pe care ai simțit-o în copilărie, deși acum ești o persoană cu resurse (interioare și exterioare) care te pot ajuta să ieși din situațiile abuzive.

Da, situația sau persoana e un declanșator, dar emoțiile noastre nu se potrivesc situației fie pentru că sunt prea intense, fie că sunt prea persistente.

Astfel de stări emoționale pot fi trăiri copleșitoare de frică, rușine, alienare, furie, durere sau depresie. Conțin și declanșatori ai stărilor de fight or flight. Flashback-urile emoționale pot varia ca intensitate de la subtile la copleșitoare și pot varia, de asemenea, ca durată de la câteva minute la câteva săptămâni, în ceea ce unii terapeuți numesc regresie.

Mai multe despre flashback-urile emoționale și alte simptome ale stress-ului post-traumatic complex în postările viitoare.

 

-va urma-

Ca de obicei…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

 

Herman, J. (1997). Trauma and recovery: The aftermath of violence from domestic abuse to political terror. New York: Basic Books.
Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma, 
https://www.ptsd.va.gov/professional/ptsd-overview/complex-ptsd.asp
https://www.paxonline.ro/?q=ce_este_ptsd
https://www.psychologytoday.com/us/blog/conquer-fear-flying/201408/is-what-you-are-feeling-flashback

 

6 aprilie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului Vindecare

Starea de hipervigilență sau motorul mereu turat

Un comentariu
Dictionar cuvant frica

Astăzi vorbim despre hipervigilență, un efect durabil pentru persoanele cu istoric de traumă și care ne erodeză starea de bine în atât de multe feluri…fizic, psihic, spiritual. E ca un zgomot de fond care-ți însoțește fiecare gând, fiecare acțiune, fiecare emoție și care nu doar că-ți fură capacitatea de a te relaxa,  dar și capacitatea de a te bucura deplin de tine și de ceilalți. Un motor mereu turat care îți consumă resurse inutil, îți îngustează perspectiva, îți afectează creativitatea, îți fură spontaneitatea…

Pentru persoanele  care au trăit perioade lungi de timp în medii stresante și traumatice și care au trăit în mod constant anxietate, stress sau frică există riscul de a dezvolta o convingere fundamentală (la nivel conștient sau inconștient) că lumea e un loc periculos și că trebuie mereu să fim în gardă pentru a ne putea proteja de suferință. Continuă să citești

26 martie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

„Accelerația și frâna”- o analogie a mecanismelor implicate în stress și recuperare

2 comentarii
Iris

Am discutat aici despre impactul stress ului toxic asupra stării noastre de sănătate. Am arătat că unul din mecanismele principale prin care stressul cronic afectează sănătatea este reprezentat de disfuncțiile care apar în răspunsul la stress al organismului. Cred că e necesar să mergem puțin mai în detaliu ca să ne putem recunoaște și înțelege reacțiile organismului și să putem învăța tehnici și comportamente care ne pot ajuta să limităm efectele negative asupra sănătății noastre. Pentru asta sunt însă necesare câteva elemente fundamentale asupra fiziologiei sistemului nervos autonom (SNA).

Sistemul nervos autonom (SNA) reglează multe din procesele corpului nostru și operează în afara conștienței noastre. Menține echilibrul funcțiilor noastre vitale: respirația, ritmul cardiac, salivația, transpirația sau secrețiile glandulare.

SNA are două ramuri: SNA simpatic și SNA parasimpatic.  Cel mai simplu mod prin care le putem înțelege acțiunea e analogia cu frâna și accelerația unei mașini:  simpaticul e accelerația, iar parasimpaticul e cel care frânează.

Pe scurt, SNA simpatic e implicat atunci când suntem angajați în diferite acțiuni cu mediul nostru, procesăm mai ales informație din exterior și dispunem de un nivel ridicat de energie.

Spre deosebire de SNA simpatic, parasimpaticul conservă energia organismului și induce starea de relaxare a organismului.  Pe lângă alte funcții, acesta dilată vasele de sânge și ajută digestia, stimulează glandele salivare și accelerează peristaltismul ajutând la absorbția nutrienților din alimente.

SNA parasimpatic se activează când suntem neangajați cu mediul extern, nivelul de energie e scăzut, iar informația pe care o procesăm e informația pe care o primi de la propriul nostru corp (proprioceptivă).  SNA parsimpatic e cel care promovează recuperarea din experiențe stresante și întoarcerea organismului la o stare de echilibru (la homeostazie).

Mai multe despre modalitățile pe care le avem la îndemână pentru a ne activa SNA parasimpatic și a ne recupera din situații stresante în postări viitoare.

Așadar, simpaticul pregătește organismul să acționeze asupra mediului, iar parasimpaticul pregătește organismul pentru a acționa asupra lui însăși.

SNA simpatic e, așadar, implicat în răspunsurile imediate, rapide ale organismului nostru la condițiile în schimbare din mediu. Deși e responsabil de reacțiile fight or flight, SN simpatic e mai versatil de-atât (vom vorbi despre răspunsul de tip freeze într-o postare viitoare). Activarea lui cronică e responsabilă de efectele pe termen lung ale stressului cronic.

Am scris mai multe despre stressul toxic aici.

Ce anume declanșează valul de reacții orchestrate de SNA simpatic?

  • pericolul
  • durerea
  • sentimentele negative, supărătoare
  • un nivel scăzut al glicemiei
  • anticipare unui eveniment (pozitiv sau negativ)
  • violarea așteptărilor pe care le avem în anumite situații/de la anumite persoane etc.

Majoritatea acestor elemente definesc relațiile abuzive…fie că vorbim de relații parentale, de cuplu sau de muncă. În toate relațiile disfuncționale victima e într-o stare permanentă de activare, anticipează următoarea situație de conflict, duce în spate dezamăgire, tristețe, frică sau disperare, îi sunt violate aproape întordeauna așteptările…

Însă în cazul copiilor, lucrurile sunt chiar mai grave. Nadine Burke Harris spunea în acest talk  că, în cazul copiilor crescuți în familii abuzive „ursul (pericolul) vine acasă în fiecare seară”. Înseamnă a trăi constant în frică, într-o stare cronicizată de fight-or-flight, ne-echipat să înțelegi abuzul ca ceea ce este (un comportament disfuncțional al părintelui), învinovățindu-te constant pentru ce ți se întâmplă…

Impactul unor evenimente stresante crește și exacerbează reacțiile corpului nostru  mai ales atunci când: nu suntem echipați cu modalități sănătoase de răspuns emoțional, când percepem că nu avem control asupra situației, când nu avem speranță că putem ieși din situație sau când suntem lipsiți de suport.  Și oare nu așa arată majoritatea copiilor? Au ei dezvoltate funcțiile necesare reglării emoțiilor, au ei control asupra evenimentelor din familia în care trăiesc? Primesc suportul de care ar avea nevoie pentru a reduce din efectele devastatoare ale abuzului?

Cu siguranță nu. De fiecare dintre noi depinde să contribuim cu ceva…cu conștientizare, cu înțelegere, cu sprijin, cu politici publice (pentru cei în poziții de decizie) să limităm din efectele pe care abuzul le are asupra copiilor.

Să nu uit…un caz special îl reprezintă, în opinia mea, copiii părinților narcisici. De cele mai multe ori, cei din afara familiei nu sunt conștienți de abuzul care are loc în spatele ușilor închise. Am scris aici că pentru astfel de părinți imaginea perfecțiunii în rol de părinte e mereu mai importantă decât nevoile copilului. Iar imaginea asta trebuie menținută cu orice preț, cu prețul duplicității, cu prețul ipocriziei, cu prețul suferinței copilului.

Și poate reușim să ne echipăm cu o mai mare înțelegere a fenomenului (mai frecvent decât v-ați putea închipui la prima vedere) și să recunoaștem povara pe care o poartă pe niște umeri mici acești copii. Să le arătăm că îi vedem și că îi auzim. Și că suferința lor e legitimă…

Ca de obicei…rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

 

 

 

 

 

13 martie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Răspunsul organismului la stress- mecanism prin care trauma afectează starea de sănătate

2 comentarii
semn lupta sau fugi

Vă spuneam într-o postare anterioară despre studiul care a dus la o schimbarea perspectivei privim și înțelegem problemele de sănătate. De la studiul inițial al lui Felitti au trecut 20 de ani, ani care au adus o  tot mai bună înțelegere a mecanismelor prin care stressul în copilărie afectează sănătatea fizică și emoțională de-a lungul întregii vieți.

Unul din mecanismele principale prin care stressul cronic afectează sănătatea este reprezentat de disfuncțiile care apar în răspunsul la stress al organismului. Continuă să citești

19 februarie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Cum afectează stress-ul în copilărie sănătatea la vârstă adultă

Un comentariu
fetita cu coroana de flori

Pentru că unul dintre obiectivele majore ale acestui blog este informarea cu privire la efectele abuzului în copilărie, aș dori să încep seria de postări asupra acestei tematici cu prezentarea unui studiu celebru despre experiențele adverse în copilărie (adverse childhood experiences sau, prescurtat, ACE’s). Este o cercetare a Institutului de Prevenție și Control a Bolilor Kaizer Permanente din 1998 care a dus la o schimbare de paradigmă a felului în care comunitatea medicală abordează afecțiunile fizice. În mod tradițional, sistemul de sănătate ia în calcul factori precum dieta nesănătoasă, abuzul de substanțe sau stilul de viață sedentar atunci când caută cauzele unor afecțiuni cronice. Însă rezultatele acestui studiu i-au făcut pe medici să înceapă să investigheze istoricul de abuz al persoanei în încercarea de a descoperi cauzele afecțiunilor, dar și modalități de îmbunătățire a stării de sănătate.

În cadrul acestui studiu, Vincent Felliti și colaboratorii săi au analizat relația dintre comportamentele cu risc pentru sănătate de la vârsta adultă și disfuncțiile din familie în copilărie și gradul de expunere  la abuz sexual, fizic sau emoțional.

Într-unul dintre interviurile sale, Vincent Felliti spunea că stressul în copilărie „poate transforma aurul în plumb”…

Haideți să vedem de unde această concluzie.
Continuă să citești

5 februarie 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Older Posts »

Abonează-te

Loading

Articole recente

  • Cum ne dăm seama că e narcisism patologic?
  • De ce agilitatea emoțională e mai importantă decât oricând?
  • Rămâi în prezența emoției dificile…
  • Meditația de tip mindfulness și relația cu conținutul minții tale
  • Nu toate traumele sunt la fel…

Arhive

  • decembrie 2020
  • aprilie 2020
  • martie 2020
  • februarie 2020
  • ianuarie 2020
  • decembrie 2019
  • noiembrie 2019
  • octombrie 2019
  • septembrie 2019
  • august 2019
  • mai 2019
  • februarie 2019
  • ianuarie 2019
  • decembrie 2018
  • octombrie 2018
  • septembrie 2018
  • august 2018
  • iunie 2018
  • mai 2018
  • aprilie 2018
  • martie 2018
  • februarie 2018
  • ianuarie 2018
  • decembrie 2017
  • noiembrie 2017

Categorii

  • Abuz
  • Copii adulți
  • Efectele Abuzului
  • Narcisism
  • Părinți narcisiști
  • Personalități dificile
  • Vindecare

© 2017 copyright Prizonieri în oglindă // Toate drepturile rezervate