Părinții narcisici

Eu sunt important. Tu nu. Acesta e mesajul fundamental al părintelui narcisic. Din păcate, transmit acest mesaj în multe feluri, verbal și nonverbal și, mai grav, nu sunt niciodată conștienți de el. Ei cred și vor ca și copiii lor (și restul lumii) să creadă că sunt cele mai grijulii persoane de pe lume. De multe ori, copiii lor îi cred. De multe ori am auzit ca terapeut: Mama/tata a fost o sfântă/un sfânt, iar această frază îmi trezește imediat un semnal de alarmă”.

Dr. Richard Grossman

 

Narcisiștii sunt un fel aparte de părinți. Nu uitați că vorbim de persoane care pun propriile nevoi pe primul loc, persoane care sunt dependente de atenția și admirația celorlalți, persoane dispuse la aproape orice pentru a menține în fața lumii și a lor înșiși imaginea perfecțiunii. Tragedia este că fac asta înclusiv în relația cu copiii lor. Iar efectele pentru copii sunt devastatoare. Veți găsi, la o simplă căutare pe google cu sintagma “copii adulți ai narcisicilor” (adult children of narcissists) sute, dacă nu chiar mii de rezultate. În SUA există asociații oficiale ale acestora, așa cum există asociații ale copiilor adulți ai alcoolicilor, cu care de altfel,  copiii narcisicilor împărtășesc multe caracteristici.

Efectele unui părinte narcisist merg dincolo de afectarea sănătății mentale a copiilor lor. Chiar fundamentul identității lor este fisurat. Cele ce urmeză reprezintă un sumar al caracteristicilor părinților narcisici. Tema va fi amplu dezbătută la prizonieriinoglinda.ro.

 

La prima vedere, viața părintelui narcisic pare să fie despre sacrificiul de sine. Totul pare să fie despre copil și pare că părintele renunță la o mulțime de plăceri pentru a se implica în viața copilului său.

Cu toate astea, la o analiză mai atentă veți vedea altceva: copilul nu e scopul, ci mjlocul spre un alt scop. Atenția celorlalți, de exemplu.

Sacrificul de sine nu e de fapt un sacrificiu. E o poveste ficțională creată de părinte care are ca scop justificarea unor nevoi ego-centrice care stau în spatele acestor acțiuni presupus altruiste.

Copilul e un mijloc pentru ca părintele să-și satsifacă nevoi nesatisfăcute care pot proveni din propria lui copilărie. Astfel că, fără să fie conștienți de ce fac, pun pe umerii copilului o responsabilitate uriașă.

 

Părinții narcisici își modelează copiii pentru a se potrivi imaginii lor. Părintele narcisic ca încerca să perpetueze dependența copilului de el până la punctul la care copilului nu i se va permite să-și dezvolte propria identitate și e forțat să devină “una cu părintele”. Pentru părinte copilul devine o extensie a lui.  Va fi modelat astfel încât să realizeze visurile, scopurile sau fanteziile părintelui. Iar asta îi face să-și vadă copiii ca fiind în controlul lor și existând doar pentru ei. Cu cât sunt mai mulțumiți de tine, cu atât sunt mai mulțumiți de ei înșiși.

Scopul fundamental al părintelui narcisic este acela de a păstra imaginea părintelui perfect, pentru a câștiga atenția și admirația celorlalți.

Tot ce este sau ce face copilul său contează doar în măsura în care reflectă asupra părintelui această imagine de perfecțiune.

Dacă nu se ridică la înălțimea așteptărilor și nevoilor lui, părintelui se va simți trădat pentru că a sacrificat totul pentru succesele copilului și va răspunde cu furie, dispreț, tăcere sau abuz emoțional și fizic. “N-ar fi ajuns acolo unde e azi dacă n-aș fi fost eu. Mie mi se datorează totul”.

Părintele narcisic se va lăuda cu realizările copilului său doar dacă poate primi el însuși credit pentru ele. Ca și cum ei ar fi cei direct responsabili de aceste realizări…Dacă nu poate să primească credit fie le va ignora, fie le va lua în râs și le va minimaliza.

 

Narcisicii au un foarte puternic sentiment de îndreptățire (entitlement), sentimentul că li se cuvine. Crede despre sine că e mai importanți decât ceilalți sau merită mai mult astfel încât ar trebui să primească mai multă atenție, considerație specială sau tratament special. În relație cu copiii, narcisicii își manifestă îndreptățirea prin faptul că: se așteaptă să accepți fără proteste orice remarcă sau comportament, așteaptă supunere urgentă la ordine, insistă ca lucrurile să fie făcute așa cum vrea el/ea, devine furios dacă nu îți manifești expansiv și entuziast recunoștința.

Părinții narcisici iubesc condiționat. Pot fi indulgenți și iubitori, dar doar atâta vreme cât copiii sunt supuși. Însă dacă aceștia se răzvrătesc vor răspunde cu furie. Iubirea e condiționată de cât de bine reușesc să-i facă pe părinți să se simtă, iar această instabilitate determină copilului insecuritate emoțională și co-dependență. Deși sunt foarte critici la adresa copiilor săi, se vor justifica prin faptul că doresc doar să ajute pentru că “ei știu ce-i mai bine pentru copil”.

Pentru că își văd copiii ca pe o extensie a lor,  obiectivul fundamental al părintelui narcisic este controlul.

Părinții narcisici controlează totul în viața copiilor lor. Le spun nu doar cum trebuie să se comporte sau ce decizii să ia, ci și cum anume ar trebui să se simtă.

Independența copiilor este o amenințare pt părintele narcisic pentru că asta înseamnă că nu va mai fi nevoie de el. Nu uitați că pentru ei copiii sunt sursă de stimă de sine și se alimentează din admirația lor.

Pentru a menține status quo-ul, părintele va recurge la diferite tipuri de control pentru a preveni autonomia copilului și pentru a-l face să se supună.

Pot controla explicit, “Faci ce spun sau altfel vei fi pedepsit” sau prin inducerea de vină: “Mi-am sacrificat viața pentru tine, iar din cauza asta trebuie să faci ce spun eu.”

Părinții narcisici sunt abuzivi prin definiție. Abuzul emoțional e arma preferată a părintelui narcisic. Unii dintre ei sunt abuzivi sub o mască de oferire de ajutor.

Sunt foarte abili să identifice punctele nevralgice ale copilului, slăbiciunile lor, iar emoțiile preferate pe care le induc copiilor lor sunt VINA și RUȘINEA. S-au scris cărți întregi despre rușinea toxică a copiilor adulți ai narcisicilor.

Poate face comentarii răutăcioase despre fizicul sau abilitățile copiilor, critică exagerat, îi discreditează și  devalorizează dacă realizările lor nu-l reflectă pe el pozitiv. Iau în râs efortul copiilor de a le intra în voie și sugerează că orice ar face sau ar spune, oricum nu e în regulă. Mai mult,  își învinovățesc copilul pentru disconfortul pe care EI îl resimt pentru că nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor lor.

Părintele narcisic pare să fie complet orb la impactul pe care cuvintele lui îl au asupra copilului. Oricine altcineva poate ușor percepe durerea copilului, dar asta nu pare să facă vreo diferență pentru ei. Continuă să spună lucruri care rănesc. Ce e interesant și extrem de frustrant e că aceștia sunt aceiași oameni care nu ar tolera sub nicio formă ca cineva să le spună lor astfel de cuvinte.

Chiar și ca adult, copilul se află într-o poziție de subordonare față de părinte. Părintele poate fi abuziv, iar ei trebuie să tolereze. Părintele nu tolerează proteste și le etichetează drept obrăznicii, lipsă de respect sau hipersensibilitate. Propriu-zis, trebuie să stai și să înghiți absolut orice. Ani și ani de astfel de tratament erodează masiv încrederea în sine a unui copil.

O altă marcă a părintelui narcisic este felul în care inversează relația părinte-copil. Este ceea ce se numește “parentificare”, din engl. parentifing.

Copiii-părinți sunt aceia care trebuie să asigure că nevoile emoționale (și uneori și cele fizice) ale părintelui sunt satisfăcute. Sunt copiii cu un părinte depresiv, bolnav cronic, un părinte cu tulburări emoționale serioase sau un părinte narcisic.

Un părinte narcisic nu poate răspunde nevoilor copilului. Nu poate răspunde empatic, nu poate pune nevoile copilul mai presus de propriile nevoi, nu poate vedea copilul ca pe un individ separat de propria lor persoană, nu poate fi răbdător atunci când copilul e solicitant, nu permite copilului să fie ceva mai puțin decât…perfect fără a-și manifesta dezaprobarea și nu se pot acorda la viața emoțională a copilului.

Într-un cuvânt, nu sunt disponibili psihologic și emoțional pentru copil. În plus, așteaptă  de la copilul lor să îi satisfacă nevoile de atenție, admirație, îndreptățire și satisfacție emoțională.

Atunci când copilul învață implicit că nevoile părintelui trebuie anticipate și satisfăcute chiar fără ca aceștia să le facă cunoscute, copilul își asumă total responsabilitatea pentru satisfacerea acestor nevoi. Din păcate lucrurile nu se opresc aici. Această responsabilitate internalizată e apoi extinsă și asupra altora și copilul ajunge să își judece valoarea de sine prin măsura în care reușește să se ridice la înălțimea acestor așteptări.

Pentru că relația părinte-copil a fost inversată, de la copil se așteaptă, chiar și la vârstă adultă, să știe automat ce vrea părintele sau ce are nevoie și să îi dea acestuia ce-și dorește, să absoarbă proiecțiile părintelui, să nu-l ofenseze niciodată, să-l admire și să îi acorde atenție nelimitată, să accepte critica și învinovățirea fără ripostă, dar și convingerea părintelui că doar el știe ce e mai bine pentru el.

 

  • Brown, N. (1998), Children of the Self-Absorbed, New Harbinger Publications
  • McBride, K. (2008), Will I ever be good enough? Healing the Daughters of Narcissistic Mothers, Free Press Publishing
  • voicelessness.com
  • https://www.positive-parenting-ally.com/narcissistic-parents.html