E o dimineață de luni și șeful intră val vârtej în birou cu o expresie gravă și furioasă pe față. Îți aruncă o privire scurtă și-ți spune printre dinți: Rapid, la mine în birou! Îți îngheață sângele în vine și simți un gol imens în stomac. Începi să derulezi în minte toate evenimentele zilelor trecute ca să vezi ce anume ai fi putut face ca să se enerveze atât de tare. Începi să te gândești că acesta e momentul pe care l-ai tot anticipat…cel în  care vei fi concediat/ă. Intri în birou, simțindu-te mic/ă și neajutorat, ți-a pierit glasul și nu poți să contrargumentezi ceea ce ți se spune…te simți rușinat/ă și incapabil/ă să te aperi în vreun fel de acuzațiile nedrepte care ți se aduc. Primești fără să ripostezi toate reproșurile și, o dată în plus, simți că l-ai dezamăgit și că ești incompetent/ă și complet lipsit/ă de valoare.

Cam așa poate arăta o amintire emoțională. Dar sunt sute de alte feluri. Atunci când ne suntem blocați într-o amintire emoțională (sau flashback emoțional- găsiți mai multe aici), experiența noastră e dominată de frică, rușine sau tristețe intensă. Ne simțim mici, fragili, vulnerabili și neajutorați. Totul pare extrem de dificil și înspăimântător. Retrăim cele mai negre amintiri emoționale ale copilăriei și ne simțim copleșiți. Retrăim trecutul în prezent, cu o intensitate nejustificată de condițiile prezentului.

Pete Walker propune câțiva  pași care ne pot ajuta să gestionăm aceste stări.

1. În primul rând trebuie să conștientizăm că retrăim o amintire emoțională. Spune-ți “retrăiesc emoția unei amintiri mai vechi” ca să-ți fie mai ușor să conștientizezi că această amintire nu-ți mai poate face rău în prezent.

2. Adu-ți aminte că deși ți-e frică, acum nu ești în pericol! “Acum, în prezent, sunt în siguranță, pericolul de-atunci nu mai există”
3. Adu-ți aminte că ai dreptul să ai limite! Nu trebuie să permitem nimănui să ne trateze cu cruzime sau lipsă de respect. Suntem liberi să ieșim din situațiile în care nu ne simțim confortabil.
4. Adu-ți aminte că această amintire emoțională nu e veșnică, va trece. Da, poate în copilărie frica sau sentimentul că ești abandonat păreau să nu se sfârșească, dar acum ești adult și ai alte resurse și capacități.
5. Nu uita că acum, ca adult, ai aliați, resurse și capacități pe care nu le aveai atunci și pe care le poți folosi pentru a te simți în siguranță. (Să te simți mic și fragil e semnul unei amintiri emoționale!)
6. Conștientizează-ți corpul. Frica te poate face să te simți amorțit și deconectat de corpul tău și e important să te readuci în prezent prin re-conectarea cu corpul tău.

Aici sunt câteva tehnici care ar putea ajuta: Continuă să citești

Am început aici descrierea stress-ului posttraumatic complex (C-PTSD), o temă care mă preocupă constant de ceva vreme. Cred că, cu oarecare simț de observație și cu lentila corectă, oricine e preocupat de problematica abuzului și a efectelor sale ar putea regăsi în jur indicii (nu puține) ale acestei tulburări. Și mi se pare foarte important să privim cu lentila corectă pentru că, de multe ori, persoane diagnosticate cu anxietate, depresie sau cu diferite alte tulburări se pot regăsi mai degrabă în tabloul pe care-l descrie stressul posttraumatic complex. De altfel, în una din cărțile sale, Pete Walker parafrazează un mare expert în traumă (John Briere) care spunea la un moment dat, că dacă C-PTSD ului i s-ar recunoaște legitimitatea, dimensiunile Manualului de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM)   (900 și ceva de pagini!) s-ar reduce la cele ale unui pamflet subțirel…

De obicei, cauza tulburării este asociată perioadelor prelungite de abuz fizic și/sau sexual, însă Pete Walker (dar și alți autori) consideră că și abuzul verbal și emoțional determină C-PTSD. Spre ex.,  disprețul cu care abuzatorul tratează victima este extrem de traumatizant datorită amalgamului de furie, dezgust și denigrare. Furia cauzează victimei frică, iar dezgustul o face să se simtă atât de rușinată încât va începe să nu se mai plângă, să normalizeze cumva abuzul și chiar să-i adoarmă instinctul de apărare în fața abuzului.

P.Walker  descrie în  Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA   principalele simptome ale stress-ului posttraumatic complex. Le voi descrie pe scurt aici

• flashback-uri emoționale (găsiți aici mai multe). Sunt cele mai puțin cunoscute, dar cele mai frecvent trăite de persoanele cu traumă complexă. Sunt emoții trecute, emoții pe care în mod repetat le-am trăit în timpul situațiilor traumatice declanșate de situații din prezent. Deseori nu realizăm că emoții intense de frică sau furie sunt flashbackuri, că vin din trecut și părem a fi foarte iraționali.
• rușine toxică. De multe ori abuzatorul face victima să creadă că abuzul s-a întâmplat din cauza ei, că ei l-au provocat și că nu merită să fie tratată mai bine. Problema rușinii toxice merită o postare separată și o voi face în viitor.
• o voce critică interioară foarte virulentă. Este vocea internalizată a părintelui, fie foarte critică, fie punitivă, fie extrem de solicitantă și exigentă. O voce care devine a noastră într-o asemenea măsură încât devenim orbi la toate modalitățile prin care această voce, care nu ne aparține, ne distruge încetișor viața. Este vocea care te învinovățește pentru orice comportamente pe care le faci și care ți-ar putea atrage respingerea părinților.
• stimă de sine foarte fragilă
• abandon de sine
• tulburare de atașament (voi relua într-o postare separată)
• sensibilitate extremă la stress (am descris aici mecanismul)
• schimbări radicale de dispoziție
• dificultăți în relațiile cu ceilalți (din cauza tipului de atașament pe care l-am format cu părintele). Vom dezvolta această temă în viitor.
• declașarea rapidă a răspunsurilor de tip flight-or-fight
• disociere (prin implicare în activități de distragere)
• ideație suicidară. Aici se impune o mențiune. Pete Walker descrie ideația suicidară a persoanelor cu C-PTSD ca fiind una de tip pasiv, care nu se traduce în intenția activă de suicid. E, mai degrabă, un flashback al situațiilor din copilărie, situațiile în care sentimentul de abandon e atât de profund, încât nu vezi altă cale  de a-l face să dispară decât să se termine totul, pentru totdeauna…E important să ajungem să înțelegem că acel sentiment de neajutorare, când nu mai vrei decât ca totul să se termine este, de fapt, activarea unui sentiment pe care l-am trăit frecvent cândva (o formă de flashback emoțional). Însă atunci eram, cu adevărat niște copiii neajutorați, aflați în puterea altora, lipsiți de resurse și opțiunea de a opri abuzul. La maturitate însă,  tabloul e schimbat, nu mai suntem copiii neajutorați care-am fost cândva. Avem opțiuni, resurse și suport pentru a opri situațiile abuzive.
•  întârzieri în dezvoltare (developmental arrests) în diferite arii ale vieții:
  • acceptarea de sine
  • un sentiment clar al propriei identități
  • compasiunea față de sine
  • auto-protecția
  • capacitatea de a obține confort din relațiile cu ceilalți
  • capacitatea de a te relaxa
  • motivație și efort de voință
  • pace interioară
  • grija pentru sine
  • încredere în sine
  • respect față de sine

Atunci când creștem în ideea că nu merităm ceva mai bun, că suntem ființe „stricate” cumva, când nu învățăm de la cei în puterea cărora ne aflăm să ne acceptăm și să fim blânzi cu noi înșine, e extrem de greu să devenim adulți încrezători și împăcați cu noi. Dar nu e imposibil.

E nevoie de conștientizare, de multă informare, de multă muncă în interiorul nostru, cu noi înșine și de multă compasiune față de sine. O temă dragă mie, la care voi reveni…

Până atunci,

Rămâneți aproape. Mai ales, de voi înșivă…

Surse: Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma

sursa foto: https://charlottefarhanartactivism.com/2016/06/15/waking-up-from-terror-to-panic-ptsd-awake-and-asleep/