Bine v-am regăsit…după o absență foarte lungă, pe care o regret….Scriu azi despre victimizare, una dintre tacticile de manipulare favorite ale persoanelor cu narcisism patologic.

Narcisicul are un întreg arsenal de tactici și tehnici cu ajutorul cărora reușește să obțină ceea ce dorește. Dintre toate, despre care am tot scris aici, pe blog, aș zice ca două ii sunt, în mod special, favorite: inducerea de vină și victimizarea.

Mă opresc azi asupra victimizării. Ca și inducerea de vină, victimizarea lucrează sub două premise principale în ceea ce-i privește persoanele cu care narcisicul interacționează.

Prima premisă este cea ca toți ceilalți sunt naivi. Iar aici găsim în subtext, ca de fiecare dată, sentimentul superiorității narcisicului – oricine poate fi, cu mijloacele potrivite, “convins” că realitatea nu-i realitate, realitatea e cea pe care o prezintă narcisicul…

A doua premisă este încă și mai tristă…narcisicii își aleg victimele cu premeditare și grijă, bazându-se pe buna-credință a oamenilor. Se înconjoară de oameni de bună credință, oameni cu puncte sensibile, dispuși mereu la compromis pentru a păstra liniștea și armonia, oameni cei care nu au tăria și curajul de a-și cunoaște și afirma drepturile fundamentale: dreptul de a fi tratat cu respect, dreptul de a avea limite, dreptul de a prospera (thrive).  Despre drepturile pe care le avem in relațiile cu cei din jur am scris aici. De obicei narcisicul se va feri din calea celor pe care îi simt în mod fundamental mai “puternici” ca ei, de cei care văd prin țesătură cine sunt cu adevărat. Nu uitați niciodată…în relațiile sale narcisicul are un unic scop: controlul si puterea. În jurul acestui scop fundamental își construiește toate, dar absolut toate acțiunile. Și atunci când, în aparență oferă ajutor sau face fapte bune pentru ceilalți, motivul e mereu ăsta- controlul pe care îl poate obține în acea relație…

Să revenim…victimizarea nu este doar o armă de manipulare pentru narcisic. Devine miezul identității sale. Pentru că îi servește perfect. Ca victimă, narcisicul obține, în primul rând, his drug of choice…atenția celorlalți. Cum vei putea să nu-l compătimești, cum vei putea să-i refuzi ceva când el e cel care e veșnic bolnav, veșnic suferă, mereu e tratat nedrept, mereu face mai mult pentru ceilalți iar ceilalți sunt mereu nerecunoscători…

În plus, prin statutul de victimă, narcisicul reușește să nu-și asume responsabilitatea pentru faptele sale. NICIODATĂ. Continuă să citești

Bine v-am regăsit.

V-ați aflat vreodată în preajma unui narcisic când face o criză de furie? Daca da, va compătimesc…pentru că știu că poate fi extrem de confuzant și copleșitor. Și tocmai din acest motiv cred că merită discutată aici. Dacă te afli într-o relație (de orice fel) cu un narcisic, existența ta probabil că e marcată de episode dese de îndoială de sine. Reacțiile acestor persoane sunt atât de exagerate, alambicate și înnebunitoare, disponibilitatea lor atât de redusă să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor și tendința lor atât de accentuată de a-i învinovăți mereu pe cei din jur pentru tot ce se întâmplă, încât cred că e nevoie de multe informații și câte un pas în spate ca să vă păstrați mintea cât de cât limpede.

Furia narcisicului are puține în comun cu furia oamenilor obișnuiți. Există un…ceva caracteristic, o notă de…disproporționalitate, înfricoșatoare și care te poate paraliza.

În engleză “furie” se traduce prin anger. În literatură însă, furia narcisicului e descrisă prin termenul rage, un termen mai tare…mai degrabă o furie paroxistică, extremă.

Am explicat aici că una dintre caracteristicile cele mai accentuate ale narcisicilor este agresivitatea, cu variațiunile sale: iritabilitatea, resentimentele, dorința de răzbunare, furia exagerată și ura față de cei care nu i se supun. Reacțiile violente și ostilitatea narcisicului sunt legate, în special de situațiile în care percepe cea mai fină urmă de critică sau de nesupunere. Când ego ul îi este amenințat, narcisicul are o reacție exagerată, disproporționată.  Problema este că în relație cu acești oameni și cele mai inofensive remarci pot fi percepute ca motive de duel… Continuă să citești

Campania de denigrare este una din principalele arme din arsenalul narcisicului. Nu uitați că narcisicul, datorită sentimentului său exagerat de entitlement,  are întotdeauna dreptate și nu-și asumă niciodată responsabilitatea actelor sale. Așteaptă de la ceilalți supunere necondiționată la cerințele lor și iau personal opiniile sau acțiunile care sunt diferite de ale lor sau tentativele victimelor lor de a-și pleda cauza și de a-și revendica drepturile (naturale, sănătoase) în relație cu ei.

De ce se lansează narcisicii în campanii de denigrare a victimelor lor?  Pentru distrugerea credibilității, a reputației victimei și, în final, asasinarea caracterului acesteia. O dată ce îi fac pe ceilalți să nu mai investească victima cu încredere, orice va spune narcisicul despre ea cade pe teren fertil.  Narcisicul urmărește ca victima să se simtă izolată, singură sau lipsită de sprijin.

Un narcisic va folosi minciuni, exagerări, suspiciuni sau false acuzații și, de multe ori, se va ascunde în spatele unei aparențe de grijă…Prin astfel de neadevăruri și exagerări sau decontextualizări narcisicul poate insinua că victima este bolnavă psihic, nerezonabilă, incompetentă, abuzivă și că nu se poate avea înceredere în ea. Va vorbi oricui va dori să asculte. Va crea povești fantasmagorice pe care le va repeta de atât de multe ori încât va ajunge el însuși să le creadă. Devin noua lui realitate.

Celui care lansează o campanie de denigrare îi place sentimentul că “s-a răzbunat” pe victima lui și consideră că e complet justificat să aplici un astfel de tratament unei persoane care și-a permis o opinie diferită de a ta sau și-a permis să spună sau să facă lucruri care ciobesc fragila ta imagine de perfecțiune…

Ce se află în spatele nevoii narcisicului de a distruge reputația celui care i se opune sau care nu joacă așa cum dorește el? Mecanismul de downward comparison. Nu uitați! Pentru narcisic…imaginea e totul. Pentru a putea să-și mențină, în fața celorlalți și a lui însuși, o imagine perfectă, narcisicul trebuie să se compare cu ceilalți, dar ceilalți…trebuie mereu să iasă în dezavantaj. Iar ei…mereu deasupra, ca ființe superioare…E în fapt, o formă de reprimare a emoțiilor negative pe care le resimt ca rezultat al acțiunilor lui. E, deci, un mecanism de protecție a eu-lui.

Doar pictându-l pe celălalt ca diavol, se poate picta narcisicul pe sine ca înger….

Nu-și dau aseama de răul pe care îl fac și, din această cauză, nu vă așteptați să își ceară scuze sau să recunoască neadevărurile și exagerările pe care le spun. Însă asta nu-i disculpă. Fiecare om e responsabil de acțiunile, gândurile și emoțiile lui. Punct.

Ca o concluzie…Dacă nu ai încotro și trebuie să interacționezi cu un narcisic, încearcă să vorbești cu el doar în prezența altora sau prin modalități de comunicare care să permită dovezi (mail-uri, sms uri) pentru a nu-i da ocazia să denatureze adevărul. Nu dezvălui aspecte personale pe care le-ar putea folosi în încercările viitoare de denigrare.

Și încă ceva…dacă ați fost subiectul unei astfel de campanii, purtați-o ca pe o medalie de onoare! Nu faceți jocul și nu încercați să dezmințiți sau să vă disculpați! Tăcerea spune, de multe ori, mai mult decât toate cuvintele din lume…

Ca de obicei,

Rămâneți aproape….Mai ales de voi înșivă…

Nimeni nu trăiește liber în familia narcisicului. Cu excepția lui. Restul…primesc roluri  desemnate exclusiv în propriul său interesul. Partenerul, copiii…fiecare are un rol specific…cu scopul fundamental de a construi și de a menține IMAGINEA narcisicului….Contează doar ce se reflectă din oglindă…

În familiile cu mai mulți copii, cele mai importante roluri sunt cele de copil de aur, țap ispășitor și copil pierdut.

Copilul de aur

Copilul care primește rolul copilului de aur este “alesul” părintelui narcisic. Acesta e văzut de părinte ca o extensie a sa, iar părintele trăiește vicariant prin el. Acest copil reprezintă imaginea perfectă a părintelui despre el însuși. Este fie foarte  frumos, fie are un anumit talent pe care părintele îl consideră impresionant, ceva ce permite să se laude cu acest copil. Copilul de aur e ales în mod specific pentru exploatare.

Copilul de aur nu poate greși. Niciodată. Dacă părintele ar găsi ceva de reproșat acestui copil, ar însemna că ceva e în  neregulă cu părinele însuși. Astfel că îi exagerează calitățile, îl pune pe un piedestal, îl idolatrizează ca pe un zeu. Însă acest copil este, în fapt, un bun…o posesiune a părintelui.

Părintele narcisic va încerca să îl asimileze și să fuzioneze cu el ca și cum ar fi una și aceeași persoană cu el. Termenul original este cel de enmeshment. Această fuziune presupune că nu există limite între copil și părinte, iar acest lucru îl face pe copil să nu-și poată construi o identitate separată de cea a părintelui.

Așteptările cărora trebuie să le facă față copilul de aur sunt imense. Prin aspectul său fizic sau performanțele sale, sarcina lui principală este să-l facă pe părinte să arate bine, să îi permit să prezinte în afară o imagine grandioasă, de perfecțiune. Cealaltă sarcină majoră este cea de a-l face pe părinte fericit….

Dacă însă nu reușește să îndeplinească aceste standarde, părintele se va întoarce împotriva copilului. Astfel că acesta învață foarte devreme că imaginea lui și calitățile lui superficiale și nu cele interioare sunt cele care îl fac plăcut și iubit. Iar acesta handicap îl va urmări mereu și îi va afecta toate aspectele vieții sale de copil, adolescent și adult.

Țapul ispășitor

Pentru copilul aflat în rol de țap ispășitor viața e foarte diferită. Așa cum copilul de aur nu poate greși, țapul ispășitor nu poate face absolut nimic bine. El e copilul considerat “sămânță rea, persoană inferioară, plin de defecte. Sarcina lui principală e cea de a purta pe umerii săi rușinea și furia părintelui narcisic. Este cel învinovățit pentru tot ce merge rău în familie.

Cu acest copil părintele narcisic e crud, critic și abuziv. Nu numai că nu e apreciat, dar e umilit în fața celorlalți deseori și i se transmite mereu că e neacceptat.

De obicei, țapul ispășitor este și copilul care vede dincolo de mască, cel care vede adevărul și cel care se sacrifică mereu. Prin urmare e cel care  mereu rănit. Cu toate acestea, e copilul care rămâne mereu autentic, indiferent de cât de abuzat sau folosit este.

Pare să nu aibă nevoi personale și își petrece întreaga copilărie încercând să îndeplinească așteptările părintelui. De cele mai multe ori în zadar. Orice-ar face, nimic nu va fi vreodată suficient de bine. Succesele lui fie vor fi trecute cu vederea, fie vor fi atribuite altcuiva.

Va internaliza toate etichetele pe care părintele i le pune, iar acestea îi vor defini toată viața atitudinea față de sine.

De obicei, țapul ispășitor este și cel mai onest membru al familiei narcisice. Nu reușește să treacă cu vederea nedreptățile din familie, astfel că va fi cel care va riposta sau se va revolta.

Din anumite puncta de vedere, copilul aflat în rol de țap ispășitor are mai multă libertate decât copilul de aur. Pentru că nu se află într-o relație de fuziune (enmeshment) cu părintele, are șanse mai mari să se distanțeze fizic de părintele narcisic și să-și dezvolte propria identitate. Problema este că simțul sinelui pe care reușește să și-l construiască de cele mai multe ori nu e coherent și pozitiv. Mereu se va simți de neiubit.

Copilul invizibil sau copilul pierdut

Copilul din aces rol nu e nici lăudat, nici criticat de părinte, E tratat ca și cum, pur și simplu, n-ar exista. Este copilul neglijat, părintele narcisic nu are nevoie de el în niciun fel și nu e interesat de nevoile lui.

Pentru că nimeni nu pare atent la nevoile lui, copilul invizibil nu așteaptă nimic și nu cere nimic. Din rațiuni de auto-conservare, acest copil se va izola, se va ascunde și se va retrage în sine. Are puțin prieteni și nu simte că-și găsește locul în niciun grup. Nu dezvoltă relații sănătoase și conexiuni autentice cu ceilalți. Pentru că nu preau au pe cine să se bazeze, acești copii devin foarte independenți- singuratici și izolați, dar auto-suficienți. Își va petrece viața simțindu-se lipsit de valoare și de neiubit.

Pentru copiii unici, lucrurile sunt chiar și mai complicate. Funcție de dispoziția și nevoile părintelui, copilul unic va avea roluri diferite. Poate fi copil de aur și apoi să cadă în dizgrație și să devină țap ispășitor. E confuzant și înnebunitor.

Câteva cuvinte și despre…celălalt părinte dacă acesta rămâne în relație cu soțul narcisic/soția narcisică. De multe ori, acesta are rolul celui care permite abuzul. De aici și termenul de Enabler… Enabler-ul (cel care permite)  sprijină imaginea de sine exagerată a partenerului/partenerei , sentimentul de îndreptățire, dar și comportamentul din relațiile cu ceilalți. Narcisicul își manipulează partenerul în mod tipic printr-o alternață de comportament bun-comportament rău. Enabler-ul mereu evită atacul și, în același timp, caută recompense- afecțiune, laudă, avantaje materiale. Trăiește deseori cu iluzia că el e singurul care-l poate înțelege și gestiona pe narcisic.

Încearcă să-l facă fericit pe narcisic și poate chiar deveni parte a abuzului dacă asta îl face să evite furia acestuia. Pot nega comportamentul narcisicului, pot să-i găsească scuze pentru abuz și minimalizează abuzurile acestuia din rațiuni de auto-conservare. „Iartă și uită” e una din frazele lor preferate. Dar nu uitați că a trecut printr-o viață de manipulare și spălare pe creier.

Enabler-ul e victima perfectă pentru narcisic. Sunt de obicei oameni liniștiți, cu care se poate vorbi ușor, placizi și, în aparență, empatici. De asemenea, sunt lipsiți de încerdere în ei înșiși și se pun mereu la îndoială. Vă întrebați, poate, ce-i ține lângă un narcisic. Pentru mulți sunt importante motivele religioase, pentru alții e perpetuarea unui tipar din propria lor familie. Alții rămân din frică…știu că narcisicul le poate face viața un iad, iar alții nu pleacă pentru că le e comod din alte puncte de vedere (material etc.).  Nici unul din aceste motive nu sunt, în fapt, importante. Important este că, dacă celălalt părinte asumă un astfel de rol, copilul rămâne singur, invalidat și lipsit de protecție în fața abuzului. Despre „moștenirea” unui părinte narcisic...aici...

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….

Am pregătit azi o postare despre indiciile esențiale la care ar trebui să fim atenți în relația cu o persoană care ar putea avea o tulburare de personalitate narcisistă. Aceste criterii ar putea fi însă  semnale de avertizare indiferent de tipul de disfuncție a personalității cu care avem de-a face.

Acești indicatori au fost descriși de dr. Craig Malkin în cartea sa Re-Thinking Narcissism:

1. Un tipar de negare a comportamentului abuziv

Dacă persoana își neagă comportamentul și impactul  asupra celorlalți…abandonați orice formă de speranță. Nu pot fi ajutați, iar relația nu poate fi salvată.

Negarea e un mecanism defensiv. Persoana pusă față în față cu un fapt care e prea inconfortabil de acceptat, alege să-l respingă și insistă că e e fals în ciuda evidențelor. Mai simplu, negarea înseamnă a te minți pe tine însuți și a crede (uneori cu disperare) minciunile pe care ți le spui. Dacă le repeți de suficiente ori, ți-ai rescris povestea și devin adevărurile tale fundamentale…

Narcisicul se angajează în negare pentru că îi servește lui însuși (e self-serving), îi permite să aibă întotdeauna dreptate, să se simtă bine cu propria persoană și să-și creioneze imaginea socială așa cum și-o dorește. Indiferent de costurile asupra celorlalți…

Lipsa lui de empatie îi permite să privească o persoană care plânge din cauza remarcilor lui răutăcioase și să creadă ca ea nu e, de fapt, rănită…încearcă doar să-l manipuleze… Sau…dacă acceptă că persoana ESTE totuși rănită, cu siguranță nu e din cauza a ceea ce a spus el, ci pentru că a ALES să fie rănită.

Negarea poate fi aplicată pentru orice. Normele? Pentru narcisic se aplică doar dacă e prins, dar tu ai face bine să le respecți. Casa lui poate să fie un dezastru, dar a ta e obligatoriu să fie supercurată.

Negarea e un element fundamental al narcisismului patologic. Fără abilitatea de a-și nega sentimentele de rușine sau inadecvare, fără abilitatea de a nega cum acțiunile lui îi afectează pe ceilalți, narcisismul nu ar fi posibil. Negarea le permite să nu-și asume responsabilitatea faptelor lor și să arunce vina mereu în spatele altcuiva. Iar asta le salvează imaginea. Iar imaginea e totul…

2. Un tipar constant de comportament abuziv (fizic sau emoțional). Dacă persoana e abuzivă, ea este cea care trebuie să pună capăt acestui comportament. Este strict în controlul ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, șansele ca relația să se însănătoșească sunt egale cu zero.
3. Tipar de comportament marcat de minciuni/înșelăciune și care nu e însoțit de vreo formă de remușcare. Remușcarea și regretul nu sunt unul și același lucru.  Persoanele cu o astfel de patologie a personalității pot simți regret (sau alte emoții negative) mai ales dacă sunt în mod direct afectate de situația în cauză. A simți remușcare înseamnă a avea un sentiment profund de îngrijorare în raport cu ceva ce ai făcut (intenționat sau neintenționat) și care a produs celorlalți o anumită suferință. E un răspuns moral la un eșec moral și se naște dintr-un sentiment de vinovăție. Regretul e focalizat pe sine, în timp ce remușcarea îi implică pe ceilalți.

Trăiți cu ochii larg deschiși și…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….

https://www.drgeorgesimon.com/shame-guilt-regret-remorse-and-contrition/

https://www.sciencedaily.com/releases/2013/06/130619101434.htlm

Malkin, C. (2015), Rethinking Narcissism- The Bad -and Surprising Goog- about Feeling Special, Harper Collins Publishers.

Pagina dr. Malkin

https://news.yale.edu/2016/11/28/psychopaths-can-regret-bad-decisions-don-t-learn-them

Ultimele două postări au fost dedicate descrierii agresivității mascate și a tacticilor de manipulare  folosite de agresorii mascați. Am ținut reflectorul pe agresor și am explicat aici  de ce e important să cunoaștem, în primul rând, situația cu care avem de-a face.

Acum mutăm reflectorul pe cel manipulat, pe victimă. Încercăm să găsim modalitățile prin care poate ieși din ceață și poate reintra în roluri corecte în relațiile cu cei din jur.

Premisa de la care se pleacă este aceea că în relațiile disfuncționale,  agresorul e cel care stabilește regulile. Relația este dezechilibrată, iar victima abuzului riscă să-și piardă identitatea și dreptul său la un rol sănătos, într-o relație echilibrată. Despre aceste drepturi am scris aici.

În acest sens devine imperioasă redefinirea termenilor angajamentului, a relației și interacțiunii. Pentru acestea sunt necesare 6 condiții esențiale (Simons, 2010):

1. Să te eliberezi de concepțiile tale greșite asupra naturii umane și comportamentului uman

Cea mai importantă eroare, din acest punct de vedere, este să asumăm că toată lumea e la fel. Personalitățile agresive sunt foarte diferite de majoritatea dintre noi, nu gândesc ca noi și nu văd lumea cu aceiași ochi. Cam tot ce-am învățat și știm noi despre comportamentul oamenilor nu li se aplică…

2. Să evaluezi (mai) corect caracterul celorlalți

Rețineți că agresivitatea (fățișă sau mascată) transpare în  modalitățile obișnuite de comportament ale persoanei în relațiile cu ceilalți. Americanii au o expresie…If it walks and talks like a duck… Dacă merge și măcăie ca o rață… este o rață…Concluzia o trageți dvs…

Dacă o persoană tot timpul vrea să-și impună voința, spre ex., nu acceptă feedback niciodată vis a vis de comportamentul său, nu acceptă un răspuns negativ etc., puteți asuma în mod corect că aveți de-a face cu o personalitate agresivă.

Dacă o persoană  îți dă rareori un răspuns clar la o întrebare clară, dacă găsește întotdeauna scuze pentru comportamentele nepotrivite, te face mereu să te simți vinovat/ă și încearcă mereu să te arunce în defensivă prin folosirea unor tactici de manipulare și control, puteți asuma în mod corect că aveți de-a face cu o personalitate mascat agresivă.

3. Să îți crești nivelul de conștientizare de sine (self-awarness), adică să fii în mod special atent la aspectele propriului tău caracter/comportament

Avantajul major al oricărui manipulator este acela că își cunoaște victima și caracterul ei suficient de bine pentru a ști cum va răspunde la tacticile lui.  Știe, spre ex., dacă-i va căuta scuze sau dacă se va învinovăți sau dacă reacționează la rușine.

Dr. Simons ne sfătuiește ca, atunci când ne analizăm propriul comportament, să fim atenți la următoarele aspecte:

• Naivitatea. Mai ales dacă ești persoana căreia îi vine greu să creadă că alții ar putea minți, înșela sau ar putea fi lipsiți de empatie. Puteți manifesta ceea ce Dr. Simons numește negare “nevrotică” adică refuzul de a accepta realitatea doar după ce ați fost de o mulțime de ori în postură de victimă.
• Conștiința morală supra-dimensionată. Întrebați-vă dacă sunteți de obicei mai dur cu dvs. decât cu ceilalți. Sau dacă cineva vă rănește, vă grăbiți să vă învinovățiți mai degrabă pe dvs., iar lui să-i găsiți scuze pentru că așa e…uman etc….
• Încredere în sine scăzută. Poate că mereu vă îndoiți de dreptul dvs. de a vă îndeplini nevoi și dorințe (legitime) sau poate nu aveți încredere în capacitatea dvs. de a rezolva un conflict. Dacă vă regăsiți în astfel de descrieri e posibil să înăbușiți lupta din fașă și să deveniți defensivi atunci când sunteți provocat de o personalitate agresivă.
• Supra-intelectualizare. Sau poate că sunteți una dintre persoanele care se străduiesc prea tare să înțeleagă. Sau poate credeți că oamenii au comportamente nepotrivite doar atunci când există… un motiv rezonabil, legitim…în acest caz vă puteți iluziona că simpla înțelegere a acestor motive va schimba lucrurile. Aaveți mare grijă! Uneori, dacă vă concentrați prea mult pe posibilele cauze ale comportamentului celui care vă manipulează, puteți ajunge să îl scuzați. Sau riscați să cheltuiți mult timp și multă energie făcând asta încât vă auto-sabotați prin faptul că nu vă protejați și nu încercați să vă întăriți pe dvs.
• Dependența emoțională. E posibil să aveți caracteristicile unei personalități submisive, supuse și aveți temeri inconștiente legate de independență și autonomie. Cu cât sunteți mai dependent/ă emoțional de o persoană, cu atât sunteți mai vulnerabil la manipulare și exploatare.

4. Să recunoști și să numești corect tacticile de manipulare și să răspunzi în mod corespunzător. Învață tacticile și denumirile lor pe de rost! Am prezentat tacticile cele mai folosite aici și aici. Numește-le exact atunci când sunt folosite!

Și rețineți o  regulă fundamentală: Nu vă lăsați dărâmat de tactica în sine. Țineți minte că manipulatorul luptă pentru ceva. Apoi răspundeți doar în baza a ceea ce, în mod legitim, doriți sau aveți nevoie. Nu reacționați instinctiv sau defensiv.

5. Să încetezi să mai porți bătălii care sunt deja pierdute

Oamenii care sunt în mod frecvent victima abuzului sau manipulării devin atât de confuzi, frustrați și deprimați încât nu mai pot gândi clar și rațional. Dr. Simons consideră că deprimarea apare datorită sentimentelor de lipsă de putere și lipsă de speranță care însoțesc orice situație implacabilă, pe care nu o poți influența, o luptă pentru care nu ai șanse reale de câștig. Iar această luptă imposibil de câștigat pe care o duc victimele manipulării este, deseori, încercarea lor de a schimba persoana care îi abuzează și îi manipulează. Cad în capcana de a încerca mereu și mereu să își dea seama ce anume ar trebui să facă sau să spună pentru ca manipulatorul să se comporte diferit.

Însă aceasta e o luptă fără sorți de izbândă. Nu putem schimba pe nimeni! Nu putem fi responsabili decât de propriul nostru comportament, nu de al altcuiva! 

Această luptă continuă cu morile de vânt generează furie, frustrare, lipsă de speranță și depresie. O dată ce ajung la depresie, victimele nu mai au energia necesară pentru a se apăra….

6. Să știi cum să menții o poziție de putere personală în relațiile cu ceilalți

Timpul și energia noastră nu pot fi investite decât în propriul nostru comportament- este singurul asupra căruia avem control și putere de schimbare. Pentru multe din victimele abuzul și manipulării  e greu să accepte că trebuie să-și asuma povara de a-și schimba PROPRIUL COMPORTAMENT pentru a îmbunătăți relația cu manipulatorul.

Cei care au fost vreme îndelungată victima manipulărilor sunt, de obicei, storși de energie și nu se mai simt în stare să facă tot ei efortul de schimbare. Dar altă cale nu există. A aștepta ca el sau ea să schimbe e o iluzie care costă scump. Schimbarea o putem noi, cu noi înșine. O dată ce apar primele efecte, încrederea noastră se poate construi. Mai multe despre asertivitate, limite personale și acceptarea consecințelor lor în postarea viitoare.

Ca de obicei…Rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă….

Sursa:

Simon, G. K (2010), In Sheep’s Clothing: Understanding and Dealing with Manipulative People, Parkhurst Brothers Publishers Inc.

Continuăm azi cu prezentarea tacticilor de manipulare folosite de persoanele cu agresivitate mascată. Pentru o definire a agresivității mascate puteți merge la  postarea anterioară. Dacă vă interesează aprofundarea subiectului, vă recomand cartea dr. Simons, In Sheep’s Clothing.

Inducerea de vină (guilt tripping) Aceasta e una din cele două arme favorite ale agresorilor ascunși (cealaltă e inducerea de rușine). Este o tactica de intimidare foarte specială. Unul din lucrurile pe care personalitățile agresive îl știu e că alte tipuri de persoane au un altfel de simț și conștiință morală.

Iar manipulatorii știu foarte bine să folosească acest simț moral superior al victimelor lor pentru a-i ține într-o poziție de supunere și inferioritate și într-o stare de anxietate și îndoială de sine. Cu cât conștiința morală a victimei e mai puternică, cu atât e mai eficientă folosirea vinei ca armă.

Personalitățile agresive de toate tipurile folosesc inducerea de vină atât de frecvent și de eficient ca tactică de manipulare încât ilustrează perfect ce diferit e caracterul lor comparativ cu alte personalități (de ex, cele nevrotice). Continuă să citești

Nu toți narcisicii sunt la fel. Sau mai degrabă, nu toți se manifestă la fel. Cu toții împărtășesc, ca mecanisme interioare, niște elemente comune, dar felul în care se prezintă celorlalți și relaționează cu ei poate fi diferit. Din acest punct de vedere veți găsi în psihologia populară, dar și în literatura științifică distincția între narcisismul fățiș (overt) și narcisismul mascat (covert). Continuă să citești

Când se află în limite normale, sentimentul de îndreptățire (entitlement) se referă la experiența pe care o avem atunci când simțim că suntem stăpânii propriilor noastre acțiuni și când așteptăm răspunsuri rezonabile în relațiile noastre cu ceilalți. E sentimentul că ai dreptul la la propriile gânduri și emoții, la propriul tău spațiu inter și intrapersonal. Fundamentul e sentimentul că merităm astfel de drepturi în aceeași măsură în care și ceilalți au dreptul la ele.

Lipsa sentimentului de îndreptățire (non-entitlement) ne determină să nu recunoaștem și  să nu ne exprimăm anumite drepturi, așteptări sau dorințe. Fundamentul este un puternic sentiment de lipsă de valoare personală, simți că nu meriți să ai propriile gânduri, emoții și opinii.

Sentimentul exagerat de îndreptățire, marcă a narcisismului, se referă la așteptări nerezonabile de a primi din partea celorlalți tratament special sau supunerea lor automată  la cerințele tale.  Are la bază sentimentul că meriți mai mult decât alții, că ți se cuvine mai mult decât li se cuvine altora. E un sentiment global și nu se referă la situații specifice, ci e trăit de-a lungul tuturor situațiilor de viață. Continuă să citești

Un portret al mamei narcisice (4)

Închei azi portretul mamei narcisice început aici, aici și aici.

Vă reamintesc că descrierea pe care o găsiți mai jos e un text preluat de aproape toate site-urile care se ocupă de problematica părinților narcisici și efectele asupra copiilor lor. Textul poate fi folosit pentru uz necomercial, așa că l-am tradus de-aici https://sites.google.com/site/harpyschild/, pentru că surprinde foarte bine comportamentele și atitudinile mamei cu narcisism. Efectele acestor comportamente asupra copiilor lor le voi discuta în postările viitoare, dar pentru o imagine de ansamblu găsiți informații aici.

„E infantilă. Deseori mamele narcisiste sunt pur și simplu infantile. Dacă refuzi să te lași manipulate(ă) să faci un anumit lucru, va plânge că nu o iubești, pentru că dacă ai fi iubit-o ai fi făcut ce vrea ea…O să-ți pară ție rău când va muri că nu te-ai supus…

Astfel de replici pot părea amuzante, dar narcicistul e foarte serios în privința lor. Atunci când erai copil, dacă o rugai să oprească un comportament care te rănea, îl justifica prin faptul că și tu, la rândul tău, ai făcut ceva comparabil. Ca și cum comportamentul infantil, normal vârstei poate fi o justificare pentru comportamentul infantil al unui adult. “Să plătească cu aceeași monedă” e parte a felului în care părinții narcisiști relaționează cu copiii lor. De fiecare data când nu reușești să-i dai atenția, deferența sau supunerea pe care crede că le merită, îți va “arăta ea ție”! Continuă să citești