Vi-l aminteam pe dr. Craig Malkin și cartea sa în această postare. Din experiența sa de psihoterapeut care a lucrat cu copiii ajunși la maturitate ai narcisicilor a compilat o serie de efecte pe care le-a observat de-a lungul timpului la aceștia. În mod evident, aceste efecte se suprapun și nu apar izolat unele de altele. Le veți regăsi de altfel, într-o formă sau alta, la orice sursă de informare care tratează tema asta. Și le veți regăsi, sfâșietor ilustrate, în poveștile de viață ale oamenilor de pe formurile de profil.

Mai multe puteți găsi aici

Auto-învinovățirea cronică

Copilul unui părinte narcisic își trăiește viața mergând pe coji de ouă ca să evite izbucnirea unei crize în relația cu părintele. Dar copil fiind, lipsit de putere și de libertatea de-a fugi e prins ca  într-o capcană. Nu poate pleca pur și simplu. Unde s-ar putea duce? Și astfel ajunge să ia pe umerii săi  toată responsabilitatea relației. “Eu sunt problema”.  A nu exprima dezmăgire sau furie atunci când părintele spune sau face lucruri care-l rănesc devine un tipar stabil pentru el.

E, de fapt, un schimb: “Eu sunt problema. Trebuie să fiu mai atent, mai bun, mai performant și poate…atunci…va fi mai bine”. Practic, face un schimb între simțul de putere personală și stima de sine și speranță, speranța că dacă el se străduiește mai mult, părintele se va schimba.

Echoism

Părinții narcisici pot fi extrem de explozivi sau extrem de fragili. În primul caz vor izbucni în crize de furie de fiecare dată când copilul se abate de la ce părintele prescrie. Cei fragili însă, la orice nemulțumire a copilului sau la comportamente de revoltă urmează un tipar de tipul   victimizare “de ce crezi despre mine că sunt un părinte așa rău…”.

Ambele tipare duc la ceea ce dr. Malkin numește “echoism”. Termenul se poate înțelege mai bine dacă ne-amintim legenda lui Narcis și Echo. Echoismul este lipsa vocii, frica de a-ți exprima nemulțumirea sau de a-ți cere dreptul la identitate. Dreptul de a avea o altă părere. Și sentimente și emoții care nu convin părintelui. Frica de a nu fi o povară. Copiilor narcisicilor nu doar că le lipsește vocea care ar putea da glas nevoilor lor. De cele mai multe ori nici măcar  măcar nu-și cunosc nevoile. Sunt atât de adânc îngropate încât nci măcar în șoaptă nu mai vorbesc. Cum ar putea avea loc și ei în tablou?

Logica e următoarea: “Dacă acțiunile mele au un impact cât de mic atunci poate că lucrurile vor merge mai bine”. Acest efect e mai probabil să apară la copiii foarte sensibili. Aceștia sunt copiii care, ajunși la vârsta adultă, tind să intre în relații extrem de disfuncționale cu parteneri abuzivi și să dezvolte co-dependență.

Dr. Grossman, un alt terapeut specializat în munca cu copiii adulți ai narcisicilor spune într-un eseu că a remarcat câteva întrebări esențiale care apar frecvent în mintea clienților lui. Cine sunt? Am eu vreo formă de valoare ca persoană? De ce nimeni nu mă vede și nu mă aude? Și uneori chiar și o patra: De ce-aș trăi eu?

Probabil că aceste întrebări sunt consecința acestui echoism.

Prin opoziție, un alt tip de răspuns al copilului la abuzul părintelui narcisic este cel de tip revoltă, riscul fiind ca, la vârstă adultă, copilul să devină el însuși un abuzator, de un narcisism extrem. Nina Brown, în cartea sa Children of the Self-Absorbed,  îl numește răspunsul de tip asediu. Voi vorbi mai multe despre acest tip de răspuns într-o postare viitoare.

Atașament insecurizant

Tendința noastră, a tuturor, este ca atunci când suferim sau suntem vulnerabili, să ne întoarcem spre o persoană care ne poate da confort și siguranță. E persoana în care avem încredere că va fi acolo și va dori să înțeleagă prin ce trecem. Aceasta e persoana cu care facem atașamentul. E un subiect foarte vast și extrem de important pe care-l voi mai aborda pe blog. Deocamdată rămân la o idee centrală: copiii crescuți de părinți narcisici dezvoltă o formă de atașament insecurizant. Fie o formă anxioasă în care fug mereu după conectarea cu ceilalți și devin foarte sensibili la orice indiciu că celălalt s-ar putea retrage, fie o formă evitantă în care fac eforturi să-i țină pe ceilalți departe pentru a evita suferința.

Independență extremă

Copiii ale căror nevoi au fost amenințătoare sau incomode pentru părinte ajung ca adulți la punctul la care nu-și mai doresc să aibă nevoie de nimic, de la nimeni.

Un alt efect pe care dr. Malkin l-a observat în practica sa profesională este așa numită “panică a nevoilor”. Pentru că și-au negat nevoile pentru prea mult timp, copiii adulți ai narcisicilor se confruntă la un moment dat în viața lor cu o criză în care simt nevoie de ceva mai mult, când nevoile devin extrem de presante și te îngrozesc. E o perioadă marcată de un sentiment de urgență, în care presiunea nevoilor nesatisfăcute ale copilului nu mai poate fi ignorată.

PTSD

Un alt posibil efect care e, propriu-zis, un corolar al celor de mai sus este PTSD (tulburarea de stress post-traumatică). Dar eu cred că vorbim mai degrabă de o formă a PTSD-ului…așa-numita C-PTSD sau complex-PTSD. Voi dedica o serie de postări acestei tulburări. Acolo mi se pare cheia de înțelegere nu doar a efectelor, ci și a modalităților de vindecare.