- “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
Despre blog
Contact
Informații cheie
    Tulburări de personalitate
    Tulburarea de personalitate narcisistă
    Părinții narcisici
    Copiii adulți ai narcisicilor
    Abuzul emoțional (psihologic)
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
 - “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
Copii adulți Vindecare

Despre limite

Niciun comentariu

Discuția despre limite sau granițe personale e relativ nouă în limbajul cotidian urban. Și mi se pare un simptom îmbucurător de… oarecare însănătoșire a noastră ca indivizi sau a sistemelor din care facem parte (cupluri, familii etc.).

Am scris aici despre starea fuzională cu părintele și aici despre cazul particular al relației cu mama narcisică. Această formă de relaționare fuzionată…dacă vreți… a dominat felul în care părinții români și-au educat copiii de câteva generații încoace. Un caz special și mult mai grav de enmeshment este cazul părinților narcisici pentru care copilul este o extensie a propriului ei, granițele dintre părinte și copil nefiind doar vagi sau blurate, ci complet inexistente. Efectele la nivelul formării identității copilului sunt extreme. Voi dedica o postare separată stabilirii de limite în relațiile cu un narcisic.

Însă indiferent dinamica familiei de origine, o relație sănătoasă cu noi înșine și cu cei din jur nu se poate forma în absența unor limite clare.

A nu ști unde începi tu și unde începe celălalt, a ne pune pe modul mut exprimarea a cine suntem, ce dorim și ce nevoi avem ne afectează respectul de sine și respectul pe care-l primim din partea celorlalți, ne face să pierdem controlul în raport cu destinația vieții noastre și duce la furie, anxietate, depresie sau lipsă de speranță. Relațiile astfel create sunt lipsite de autenticitate și se fundamentează pe alte elemente decât conexiunea, reciprocitatea sau empatia.

Limitele sunt acele granițe pe care le trasezi între tine și lume cu privire la gândurile, activitățile sau lucrurile care nu sunt în interesul tău, nu sunt în acord cu cine ești și cu ce-ți dorești.

Pot fi văzute ca niște sisteme prin care arătam celorlalți DA-urile și NU-urile din viața noastră. Ce acceptăm, ce e permis, ce ne face bine sau, dimpotrivă, ce nu permitem, ce ne face rău. Sunt, în fapt, niște semne de STOP pe care le arătăm pentru a ne exprima și manifesta propria noastră individualitate, pentru a ne proteja obiectivele și pentru a ne proteja de controlul nedorit din partea altora. Reciprocitatea e implicită.

Mai simplu spus, limitele sunt necesare pentru a avea grijă de noi înșine. Am scris despre asta aici.

Însă pentru a putea face asta trebuie să-ți cunoști nevoile și să știi ce vrei. Să poți spune: “Sunt într-o perioadă foarte aglomerată și am nevoie de spațiu personal. Te rog să încerci să te vezi cu prietenii tăi în oraș.” “Am nevoie de timp ca să iau o decizie atât de importantă. Aș aprecia să nu mă mai presezi atât de mult și promit să vin cu un răspuns peste trei zile.” “Atunci când aduci în discuție public chestiuni legate de problema x pe care-am discutat-o, simt că nu respecți intimitatea noastră” “Am nevoie să știu că mă pot baza pe tine. Faptul că nu-mi răspunzi la telefon cu zilele” “Sunt obosită. Am nevoie de câteva ore să mă odihnesc. Te rog să duci tu copiii în parc”.

Dacă nu-ți cunoști nevoile și nu trasezi limite care să protejeze aceste nevoi, te vei trezi într-o fuziune exagerată cu ceilalți, iar în acest tablou ceea ce te face unic se pierde, iar autonomia ta se reduce și vei ajunge într-un raport exagerat de dependență față de ceilalți. Sfârșești prin a nu mai ști ce gândești sau ce simți cu adevărat. A-ți ignora nevoile nu te face un sfânt, te face un preș.

De-aici la victimizare și la dezvoltarea unui sindrom de martir mai e doar un pas… ajungi să te definești ca victimă și devii extrem de defensiv pentru a preveni “agresiuni viitoare”. Iar o dată ce faci din victimizare identitatea ta, în mod deliberat rămâi în postura de victimă și apoi riști să faci paradă de cu acest rol de martir. Inutil de spus că o astfel de atitudine echivalează cu a te împușca în picior.

Cum ar trebui să ne arate limitele în relația cu ceilalți?

Limitele care arată ca liniile desenate pe nisip sunt limite mult prea permeabile. O linie desenată pe nisip o poți vedea, știi că-i acolo, dar nimic nu te împiedică să o treci. Mai mult, apa mării o poate șterge ușor. Dacă limitele noastre sunt atât de permeabile, permitem celorlalți să intre în viețile noastre fără a ne pune problema cât ne este de benefică prezența și comportamentul lor în raport cu noi sau ajungem să acceptăm comportamente nepotrivite și abuzive. Sistemul nostru de convingeri e fragil și supus influenței și manipulării. Ne e greu să spunem Nu și facem compromisuri inutile din frica de a fi respinși.

La polul opus sunt limitele foarte rigide, cele asemănătoare unor ziduri de piatră. Dacă limitele noastre arată așa, devenim rigizi și inflexibili și ne sabotăm orice posibilitate de a mai învăța din experiențele noastre. Avem convingeri prea ferme și reguli extrem de rigide care nu țin cont de context sau de situație. Îi ținem pe ceilalți la distanță pentru a evita eventuale respingeri, nu împărtășim cu ceilalți informații personale și nu cerem ajutor atunci când avem nevoie.  

Ideal, limitele noastre ar trebui să fie flexibile, semi-permeabile. Analogia cea mai potrivită e cea cu o sită fină. În acest caz, limitele sunt ferme și clare, dar flexibile. Suntem suficient de deschiși pentru a accepta idei noi, dar și suficient de fermi pentru a apăra lucrurile în care credem și pentru a ne proteja de ce ne-ar putea face rău. Ne cunoaștem și ne afirmăm nevoile și dorințele și acceptăm când ceilalți ne spun nu. Limitele sănătoase acționează ca  o sită…permite lichidului să treacă, dar nu și bucăților pe care nu le dorim.

Voi continua în postarea viitoare discuția despre limite, ariile vieții noastre în care avem nevoie de ele și cum le putem trasa în relațiile cu ceilalți, dar și cu noi înșine.

Până atunci…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Black, J., Enns, G., (1997), Better Boundaries: Owning and Treasuring Your

www.therapistaid.com

https://www.therapistaid.com
14 octombrie 2019
Scris de: prizonieriinoglinda
Copii adulți Vindecare

Recomandare de lectură

Niciun comentariu

Azi revin cu o nouă recomandare pentru fiicele cu mame abuzive. Din păcate Mothers who can’t love nu e tradusă în românește, dar pentru vorbitoarele de engleză care se confruntă cu efectele abuzului matern…mi se pare lectură obligatorie.

Susan Forward scrie o carte curajoasă. Probabil că e evident încă din titlu. Au rămas puține tabu uri în cultura occidentală, iar iubirea necondiționată maternă e unul dintre tabu urile cele mai puternice. Capitolul dedicat deconstruirii acestui tabu este intitulat, foarte puternic, de altfel… “Să nu îndrăznești să spui ceva rău de mama ta”. Cu luciditate, dar și cu compasiune, Susan Forward aduce însă argumentele care îngroapă marele mit al ubicuității iubirii materne. E ca o lamă de cuțit abordarea ei și cere din partea cititorilor curaj și onestitate pentru a recunoaște probabil unul din cele mai triste adevăruri….E mai safe să spui “Dacă eu aș fi mai…., dacă eu aș face altfel…” decât să stai față în față cu o astfel de realitate. Cu ceea ce autoarea numește mother wound (rana maternă)…

Susan Forward descrie câteva categorii de mame care nu pot iubi: mama narcisică (cu motto ul Și cu mine cum rămâne?), mama fuzionată (cu motto ul Tu ești toată viața mea), mama obsedată de control (Pentru că așa am zis eu), mama competitivă, mama care are ea însăși nevoie de mama (cu motto ul Am nevoie de tine ca să ai grijă de tot) si mama care neglijează, trădează și abuzează fizic (cu motto ul Întotdeauna faci numai probleme).

Partea dedicată vindecării rănii materne ne îndeamnă, în primul rând, la blândețe și compasiune față de noi înșine și propune două principii majore: separarea minciunilor de adevăr (adică să privești adevărul în față și să poți valida ceea ce simți) și construirea de limite în relațiile disfuncționale și care ne rănesc. Sunt propuse exerciții foarte variate, de la scrierea expresivă, la jocuri de rol și vizualizări. Despre scrierea expresivă am scris aici.

Puteți învăța cum să depășiti moștenirea unei copilării dureroase și cum să acționați mereu în virtutea unui angajament puternic față de voi înșivă.

Nu e o carte comodă, dar e o carte absolut necesară.

Ca întotdeauna,

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

7 octombrie 2019
Scris de: prizonieriinoglinda
Copii adulți Efectele Abuzului

Care e „moștenirea” unui părinte narcisic?

Niciun comentariu
Potret in umbra

Vi-l aminteam pe dr. Craig Malkin și cartea sa în această postare. Din experiența sa de psihoterapeut care a lucrat cu copiii ajunși la maturitate ai narcisicilor a compilat o serie de efecte pe care le-a observat de-a lungul timpului la aceștia. În mod evident, aceste efecte se suprapun și nu apar izolat unele de altele. Le veți regăsi de altfel, într-o formă sau alta, la orice sursă de informare care tratează tema asta. Și le veți regăsi, sfâșietor ilustrate, în poveștile de viață ale oamenilor de pe formurile de profil.

Mai multe puteți găsi aici

Auto-învinovățirea cronică

Copilul unui părinte narcisic își trăiește viața mergând pe coji de ouă ca să evite izbucnirea unei crize în relația cu părintele. Dar copil fiind, lipsit de putere și de libertatea de-a fugi e prins ca  într-o capcană. Nu poate pleca pur și simplu. Unde s-ar putea duce? Și astfel ajunge să ia pe umerii săi  toată responsabilitatea relației. “Eu sunt problema”.  A nu exprima dezmăgire sau furie atunci când părintele spune sau face lucruri care-l rănesc devine un tipar stabil pentru el.

E, de fapt, un schimb: “Eu sunt problema. Trebuie să fiu mai atent, mai bun, mai performant și poate…atunci…va fi mai bine”. Practic, face un schimb între simțul de putere personală și stima de sine și speranță, speranța că dacă el se străduiește mai mult, părintele se va schimba.

Echoism

Părinții narcisici pot fi extrem de explozivi sau extrem de fragili. În primul caz vor izbucni în crize de furie de fiecare dată când copilul se abate de la ce părintele prescrie. Cei fragili însă, la orice nemulțumire a copilului sau la comportamente de revoltă urmează un tipar de tipul   victimizare “de ce crezi despre mine că sunt un părinte așa rău…”.

Ambele tipare duc la ceea ce dr. Malkin numește “echoism”. Termenul se poate înțelege mai bine dacă ne-amintim legenda lui Narcis și Echo. Echoismul este lipsa vocii, frica de a-ți exprima nemulțumirea sau de a-ți cere dreptul la identitate. Dreptul de a avea o altă părere. Și sentimente și emoții care nu convin părintelui. Frica de a nu fi o povară. Copiilor narcisicilor nu doar că le lipsește vocea care ar putea da glas nevoilor lor. De cele mai multe ori nici măcar  măcar nu-și cunosc nevoile. Sunt atât de adânc îngropate încât nci măcar în șoaptă nu mai vorbesc. Cum ar putea avea loc și ei în tablou?

Logica e următoarea: “Dacă acțiunile mele au un impact cât de mic atunci poate că lucrurile vor merge mai bine”. Acest efect e mai probabil să apară la copiii foarte sensibili. Aceștia sunt copiii care, ajunși la vârsta adultă, tind să intre în relații extrem de disfuncționale cu parteneri abuzivi și să dezvolte co-dependență.

Dr. Grossman, un alt terapeut specializat în munca cu copiii adulți ai narcisicilor spune într-un eseu că a remarcat câteva întrebări esențiale care apar frecvent în mintea clienților lui. Cine sunt? Am eu vreo formă de valoare ca persoană? De ce nimeni nu mă vede și nu mă aude? Și uneori chiar și o patra: De ce-aș trăi eu?

Probabil că aceste întrebări sunt consecința acestui echoism.

Prin opoziție, un alt tip de răspuns al copilului la abuzul părintelui narcisic este cel de tip revoltă, riscul fiind ca, la vârstă adultă, copilul să devină el însuși un abuzator, de un narcisism extrem. Nina Brown, în cartea sa Children of the Self-Absorbed,  îl numește răspunsul de tip asediu. Voi vorbi mai multe despre acest tip de răspuns într-o postare viitoare.

Atașament insecurizant

Tendința noastră, a tuturor, este ca atunci când suferim sau suntem vulnerabili, să ne întoarcem spre o persoană care ne poate da confort și siguranță. E persoana în care avem încredere că va fi acolo și va dori să înțeleagă prin ce trecem. Aceasta e persoana cu care facem atașamentul. E un subiect foarte vast și extrem de important pe care-l voi mai aborda pe blog. Deocamdată rămân la o idee centrală: copiii crescuți de părinți narcisici dezvoltă o formă de atașament insecurizant. Fie o formă anxioasă în care fug mereu după conectarea cu ceilalți și devin foarte sensibili la orice indiciu că celălalt s-ar putea retrage, fie o formă evitantă în care fac eforturi să-i țină pe ceilalți departe pentru a evita suferința.

Independență extremă

Copiii ale căror nevoi au fost amenințătoare sau incomode pentru părinte ajung ca adulți la punctul la care nu-și mai doresc să aibă nevoie de nimic, de la nimeni.

Un alt efect pe care dr. Malkin l-a observat în practica sa profesională este așa numită “panică a nevoilor”. Pentru că și-au negat nevoile pentru prea mult timp, copiii adulți ai narcisicilor se confruntă la un moment dat în viața lor cu o criză în care simt nevoie de ceva mai mult, când nevoile devin extrem de presante și te îngrozesc. E o perioadă marcată de un sentiment de urgență, în care presiunea nevoilor nesatisfăcute ale copilului nu mai poate fi ignorată.

PTSD

Un alt posibil efect care e, propriu-zis, un corolar al celor de mai sus este PTSD (tulburarea de stress post-traumatică). Dar eu cred că vorbim mai degrabă de o formă a PTSD-ului…așa-numita C-PTSD sau complex-PTSD. Voi dedica o serie de postări acestei tulburări. Acolo mi se pare cheia de înțelegere nu doar a efectelor, ci și a modalităților de vindecare.

 

29 noiembrie 2017
Scris de: prizonieriinoglinda

Abonează-te

Articole recente

  • Idealizare-devalorizare-abandon- tiparul în relația intimă cu un narcisic
  • Narcisismul și empatia- Îl poți „mișca” pe Narcis?
  • Cum trasăm limitele în relațiile noastre?
  • Despre limite
  • Recomandare de lectură

Arhive

  • noiembrie 2019
  • octombrie 2019
  • septembrie 2019
  • august 2019
  • mai 2019
  • februarie 2019
  • ianuarie 2019
  • decembrie 2018
  • octombrie 2018
  • septembrie 2018
  • august 2018
  • iunie 2018
  • mai 2018
  • aprilie 2018
  • martie 2018
  • februarie 2018
  • ianuarie 2018
  • decembrie 2017
  • noiembrie 2017

Categorii

  • Abuz
  • Copii adulți
  • Efectele Abuzului
  • Narcisism
  • Părinți narcisiști
  • Personalități dificile
  • Vindecare

© 2017 copyright Prizonieri în oglindă // Toate drepturile rezervate