Într-o țară în care fenomenul de enmeshment e o normă socială, să vorbești (uneori ca o moară stricată!) despre disfuncționalitățile relațiilor dintre părinți și copii devine o datorie morală. Am descris aici ce semnifică acest fenomen de fuziune emoțională cu părintele. Și efectele sale la nivelul identității noastre, a sănătății noastre emoționale și a calității relațiilor cu ceilalți.  Uitați-vă în jur și veți vedea nenumărate cazuri în care relațiile dintre generații, dintre părinți și copii sunt caracterizate de un nivel extrem de proximitate și intensitate.

Însă părintele narcisic, descris în detaliu aici, face din enmeshment un proiect de viață. Cred că din toate efectele pe care un părinte narcisic le are asupra copilului său (explicate aici), niciunul nu e mai distrugător si pervers cum e fuziunea cu părintele (enmeshment).

De ce îi spun distrugător? Pentru că nu numai că erodează, dar împiedică chiar formarea fundației viitorului adult: propria lui identitate.

De ce spun pervers? Pentru că e fuziunea e croită intenționat și manipulativ pentru a umple golul pe care orice părintele narcisic îl trăiește ca urmare a propriilor sale traume. Un gol interior pe care îl duce cu el în relația cu copilul lui. Părinții narcisici se raportează fundamental diferit la copiii lor comparativ cu părinții funcționali. Copilul e extensia părintelui. Oglinda lui. Iar datoria lui e să-l reflecte bine pe părinte. Cam ca oglinda mamei vitrege din Albă ca Zăpada. Oglinda trebuie să-i spună că e…cea/cel mai…

Transformat într-un obiect, copilul e mereu, pentru părinte, o sursă. De adulație, de confort emoțional, de ajutor. Părintele trăiește prin el, îl vede ca pe o extensie a propriei lui persoane și îl transformă într-un mijloc.

Mecanismul prin care copilul se ajustează acestui rol, pe care nu-l cere și pentru care nu e echipat este acela de a-și suprima propriile nevoi și dorințe și de a deveni invizibil. Flămând după nevoia de acceptare a mamei va face orice e necesar pentru a-i intra în voie…intersele părintelui vor deveni ale lui, preferințele părintelui vor fi preferințele lui, deciziile lui vor fi deciziile pe care părintele le aprobă.

Orice opinie separată, orice simptom de individualitate e perceput de mama narcisică drept un act de rebeliune, de trădare chiar și suprimat din fașă. Complianța extremă este prețul acceptării. Vina este mecanismul cu care îl ține legat. Dragostea necondiționată nu are loc în acest tablou.

Peg Strepp, a cărei carte, Daughter Detox,  v-o recomand din inimă  sumarizează foarte bine într-o postare această disoluție a granițelor. O mamă funcțională transmite copilului mesajul “Eu sunt eu și tu ești tu și te iubesc pentru că ești ceea ce ești”. În schimb mama fuzionată cu copilul transmite că “Tu ești eu și nu ești nimic fără mine”

Franz Ruppert numește trauma care se creează astfel drept traumă de identitate: “În loc să aibă nevoie de ceva de la mama sa pentru propria lui viață, un astfel de om are nevoie de mama sa. Ea devine un substitut pentru propria identitate. Si invers, o astfel de mamă are nevoie de acest copil golit de eul său ca substitut pentru propria identitate”.

Această traumă de identitate duce, în opinia lui Ruppert la trauma de iubire: “Clivate de un eu sănătos, propriile nevoi sunt acum subordonate persoanelor de la care se așteaptă iubire. Bunăstarea lor devine o nevoie strict personală. Acest lucru dă naștere unor idei iluzorii despre fericire și iubire: eu sunt fericit doar dacă tu ești fericit! Iar când nu te simți bine, eu sunt responsabil să te fac să râzi din nou. Trebuie să fac uz de tot ce am pentru a te elibera de suferință. Eu însumi nu sunt important, principalul este ca tu să te simți apoi mai bine”.

Efectele acestor legături le-am tot descris aici, pe blog. Dar le voi sumariza aici, din nou…ca să se închidă cercul: sentimente cronice de vină, anxietate și depresie, co-dependență, nevoia compulsivă de a reuși, negarea propriilor nevoi în relațiile de adult și…lista poate continua…

Și acest articol e un apel. La conștientizare. La self-awarness în relațiile pe care le construim cu proprii noștri copii. Un apel la a scoate scheletele din dulap, a rupe cercul de abuz și traumă pentru a nu împovăra și următoarea generație cu neputințele noastre, cu disfuncționalitățile și durerile noastre.

Ca de obicei…rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

 

Ruppert, F., Banzhaf, H., (coord.), (2018), Corpul meu, trauma mea, eul meu, Edit. Trei, Studii de caz Psihologie-Psihoterapie

 

 

 

 

 

Lasă un comentariu