Despre blog

Ideea acestui blog a pornit de la o promisiune.

O promisiune făcută unei persoane foarte dragi mie. Cineva căreia i-am stat alături într-un proces anevoios, complicat și sfâșietor. Și foarte necesar.

Alma e copilul adult al unui părinte narcisist. Acest blog e dedicat oamenilor ca ea. Dar și altora, care nu doar că s-au confruntat cu suferință în copilărie, dar continuă să-i trăiască efectele și ca adulți. Scriu pentru cei care se încearcă să descifreze noima unor relații dificile cu părinții sau partenerii lor, pentru cei care reiau un tipar de relaționare învățat în copilărie și îl aplică inconștient vieții lor de adulți, pentru cei confuzi și cei triști. Dar scriu și pentru cei care îi ajută să iasă din marasm, fie că sunt membrii ai familiei, prieteni sau profesioniști din domeniul sănătății mintale.

Alma e prietena mea. Suferința ei, dar mai ales singurătatea și izolarea ei în această suferință m-au determinat să scriu. Alma fusese crescută de o mamă al cărei comportament egocentric, abuziv și manipulativ o șoca și o aducea la limită pentru că nu-l înțelegea și nu-l putea explica. Nu știa de unde să înceapă. A știut mereu că ceva era profund disfuncțional în relația cu mama ei, dar niciodată n-a știut să numească asta. Deși era un om și avizat și informat.

Când am cunoscut-o eu, Alma se lupta de câțiva ani cu o depresie care, deși tratată medicamentos câțiva ani, continua să-și arate colții din când în când. Dar Alma era mamă și voia să lupte să fie un părinte mai bun.  N-a legat niciodată punctele, până într-o zi în care comportamentul mamei ei a primit un nume: tulburare de personalitate narcisistă. Acesta era firul roșu care lega toate elementele separate și înnebunitoare cărora Alma încerca să le găsească o noimă.  Iar mecanismul propriilor ei dificultăți s-a dezvăluit. Traumă. Așa a început drumul ei în care eu am putut să-i stau alături…

Suferința ei m-a făcut să văd lumea cu alți ochi. Nu lumea…lumea, ci lumea…oamenii…Am învățat stându-i alături să…mă uit mai atent, să analizez mai profund relațiile oamenilor cu ceilalți, dar mai ales relațiile oamenilor cu ei înșiși. Profesia mi-o impune ca o condiție esențială. Dar la asta s-a adăugat și altceva. Sentimentul acut al unei misiuni. Aceea de a da voce celor care n-au avut voce.

E un efort legitim,  informat și mai ales…necesar.

E multă suferință în noi și printre noi… Suferința asta poată uneori poartă stiletto și genți scumpe, alteori hanorace răpănoase la scara unui bloc din Ferentari, alteori îmbracă haina unui șef intransigent care cere celorlalți nimic mai puțin decât perfecțiune. E aceeași suferință. Trăită altfel, manifestată altfel, asumată altfel. Dar e aceeași: suferința copiilor fără voce ajunși la maturitate. Sângerând încă și complet neechipați, acești oameni trec prin viață confuzi și plini de îndoilei, unii mai adunați decât alții, unii mai abili în a face jocul social, alții mai puțin…dar toți, fără excepție ducând o piatră de moară în spate de care uneori nici măcar nu sunt conștienți. Dar care le afectează toate palierele vieții. În literatură li se mai spune supraviețuitori. E un termen legitim și acurat. Dar care nu le spune povestea. O voi face eu, atât cât pot, aici.

Trăim într-un spațiu cultural DEFINIT de sute de ani de abuzuri. Un spațiu în care “bătaia a fost ruptă din rai”, considerată generații întregi calea de aur în educația copiilor. Rolul destinat copiilor a fost cel de mână de lucru și, bineînțeles, sprijin la bătrânețe. O Românie profundă în care dacă nu-ți bați nevasta când îți iese din cuvânt  “nu ești bărbat”. O Românie în care puțini medici de familie recunosc o anxietate generalizată, ce să mai vorbim de o tulburare de personalitate… O Românie în care termenul de “abuz emoțional” are sens doar în mintea unui grup extrem de restrâns de persoane, deși acum știm din literatura de specialitate că e cea mai distructivă formă de abuz. O Românie în care chiar profesioniști din domeniul sănătății mintale au dificultăți în a recunoaște o tulburare de personalitate narcisistă.  Încerc să nu judec prea aspru persoanele care se potrivesc descrierii de mai sus. E extrem de greu să mergi contra curentului. Mai ales când îți lipsește nu neapărat informația, ci mai ales grila corectă prin care să o cauți și să o înțelegi.

Și aici cred că ne revine nouă, profesioniștilor din sănătatea mentală, un rol important. De multe ori decisiv. Informarea. Oamenii nu recunosc, de cele mai multe ori, disfuncția. Sunt atât de obișnuiți cu ea încât nici măcar nu-și pot concepe viața altfel. Sunt legați cu fire invizibile și…ne-reale…în fapt… de persoane și situații care le sabotează sănătatea și liniștea. Și nu-și pun problema măcar că viața ar putea fi și altceva decât supraviețuire. Termenul de flourishing (sau înflorire), adică abilitatea de a crește, de a fi fericit și de a te bucura nu are loc nu numai în vocabularul lor, nu are loc în mintea lor…indiferent ce cuvinte am folosi pentru a-l defini…

Va fi, cel mai probabil, un proiect lung, anevoios, dar necesar.

Voi vorbi despre tulburarea de personalitate narcisistă. Și, la un moment dat, și despre specificul  altor tulburări de personalitate.

Voi vorbi despre efectele abuzului pentru copiii adulți ai narcisiștilor și a altor tipuri de părinți abuzivi.

Voi vorbi despre disfuncționalitățile relațiilor cu persoane narcisiste, fie că sunt părinți sau parteneri de viață.

Voi vorbi despre vindecare. Despre recuperare, cicatrici și creștere.

Dar voi încerca să nu mă limitez la asta. Voi aborda aici tematici diverse de sănătate mintală și educație cu scopul precis de a crește gradul de conștietizare asupra lor și de a face viața celor care mă citesc mai coerentă, mai…trăibilă, dacă îmi permiteți…și, de ce nu…mai fericită.

Și din când în când voi insera câte ceva din scrisorile Almei. Voi face asta pentru că, cel mai probabil, ea va vorbi într-o limbă pe care cei care îi seamănă o vor înțelege mai bine.

Vă invit, în fapt, la un exercițiu de reflecție. Vă invit să reflectați asupra propriei vieți și a relațiilor cu cei care vă sunt apropiați, asupra pacienților sau profesiei dvs., asupra moștenirii de stări și capacități pe care o lăsăm copiilor noștri și asupra responsabilității pe care o vaem pentru a face lumea în care trăim un loc mai respirabil.

Voi încerca să păstrez un echilibru între o abordare bazată pe dovezi științifice (evidence-based) în tematica abordată și subiectivitatea experienței celor au trăit situații dificile fără a le da neapărat o etichetă.

Resursele de limbă română în problematica pe care o abordăm aici sunt puține. Voi încerca să traduc cât mai mult din sursele pe care le-am consultat pentru cei care nu citesc lejer în engleză pentru a contribui la validarea unor trăiri și la înțelegerea unor mecanisme.

Deși am o instruire formală în psihologie/psihoterapie, ce scriu aici e rezultatul lecturilor, experiențelor și reflecțiilor mele și nu se substituie consultării unui specialist în sănătate mintală.

Acest blog reprezintă contribuția mea pentru o comunitate mai informată asupra personalităților dificile și efectele devastatoare pe care relațiile cu astfel de persoane le au asupra celor din jur. Contribuția mea la înțelegerea efectelor abuzului în copilărie, la înțelegerea efectelor traumei, dar și a căilor prin care ne putem vindeca, putem crește și putem înflori.