- “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
Despre blog
Contact
Informații cheie
    Tulburări de personalitate
    Tulburarea de personalitate narcisistă
    Părinții narcisici
    Copiii adulți ai narcisicilor
    Abuzul emoțional (psihologic)
  • Despre blog
  • Contact
  • Informații cheie
    • Tulburări de personalitate
    • Tulburarea de personalitate narcisistă
    • Părinții narcisici
    • Copiii adulți ai narcisicilor
    • Abuzul emoțional (psihologic)
 - “Nu există agonie mai mare decât aceea de a purta povara poveștilor nespuse dinăuntrul nostru” (Maya Angelou).
Vindecare

Compasiunea față de sine…o idee exotică?!

4 comentarii
inima imbratisata

Bine v-am regăsit! Astăzi vreau să vorbesc despre un compasiunea față de sine, un concept cu care cred că puțini dintre noi suntem familiarizați și încă și mai puțini unul pe care să-l fi însușit intim…cumva…să fie parte din felul în care ne relaționăm în mod obișnuit cu noi înșine.

Dacă ai fost crescut într-un mediu disfuncțional, probabil că ideea de compasiune față de sine îți este străină. Sau poate că o privești, așa cum am făcut-o și eu în primă fază, cu o sprânceană ridicată.

Dacă ai crescut și ai trăit în ideea că niciodată nu ești destul de…destul de bun, destul de performant, destul de îndatoritor, destul de compliant…destul de ce-o fi, compasiunea față de propria ta persoană îți poate părea o idee cu adevărat exotică.

Dacă ești copilul unui narcisic (mai multe informații aici) sau ai trăit o vreme îndelungată în relație cu o astfel de persoană, probabil că ideea de „iubire față de sine” îți îngheață sângele în vine…Dar, te rog, citește în continuare…

Dacă ideea de a-ți cultiva o relație sănătoasă cu tine însuți pare doar o replică de film, dacă te raportezi la tine însuți ca la o persoană care trebuie ținută în frâu și ceri de la tine mai mult decât ceri de la oricine altcineva… probabil că trebuie să citești în continuare.

Poți dresa un cal fie de frica bățului, fie cu promisiunea morcovului. La fel facem cu noi înșine. Iar dacă istoriile noastre de viață stau sub semnul bățului (la propriu sau la figurat) și al exigenței extreme… cel mai probabil nu doar că nu știm să ne purtăm cu noi înșine cu bunătate și blândețe, ci considerăm atitudinea asta ca pe un semn de slăbiciune. Ideea de grijă și blândețe față de sine le e străină și neconfortabilă celor mai mulți dintre noi. O echivalăm cumva cu slăbiciunea și îngăduința față de noi înșine, cu standardele scăzute, cu lenea, scuzele și justificările.

Nimic mai greșit!

Iubirea și acceptarea celorlalți începe cu iubirea și acceptarea de sine. Relațiile sănătoase cu ceilalți se construiesc doar pe fundamentul unei relații sănătoase cu noi înșine. Grija față de noi înșine și compasiunea pe care ne-o putem arăta în momentele de suferință nu sunt nici semn de egoism, nici de îngăduință excesivă. Sunt semnele unei atitudini sănătoase față de noi. Semnul că merităm ne tratăm pe noi înșine la fel cum îi tratăm pe ceilalți atunci când le este greu.

ÎNSEAMNĂ PUR ȘI SIMPLU SĂ APLICI ACELEAȘI STANDARDE PE CARE LE APLICI ÎN RELAȚIA CU OAMENII DRAGI ȚIE ȘI ÎN RELAȚIA CU TINE ÎNSUȚI.

În primul rând, înseamnă ca, atunci când trecem prin perioade dificile, să ne oprim și să ne recunoaștem propria suferință. Pentru că, mai des decât am crede, nu facem asta. Suntem mai degrabă învățați să nu ne plângem, să strângem din dinți și să mergem mai departe și nu avem deprinderea ca, atunci când ne e greu, să facem un pas în spate și să recunoaștem dificultatea momentului pentru noi. Cultura occidentală valorizează realizările individuale și independența, iar dacă nu reușim să ne atingem idealurile pe care ni le propunem asumăm că e doar vina noastră. Iar dacă e vina noastră, înseamnă că nu merităm compasiune, nu?

E compasiunea față de sine auto-compătimire?  Sau un termen mai frumos pentru îngăduință față de sine și standarde joase?

Compasiunea față de sine nu înseamnă să cred că probeleme mele sunt mai importante decât ale celorlalți, ci că problemele mele sunt și ele importante și că merită rezolvate.

Compasiunea față de sine e, în fapt, o atitudine sănătoasă față de sine în momente dificile. Kristin Neff este numele cel mai important în domeniu. În cartea sa,  Self-compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself, aceasta definește trei dimensiuni esențiale ale acestei atitudini:

Blândețe și bunătate față de sine în momentele dificile și reducerea auto-criticii 

Asta înseamnă să te porți cu tine cu grijă, bunătate, înțelegere și să te accepți așa cum ești. Să fii conștient de propria ta suferință și să fii mișcat de ea. Dar e important să fii conștient fără să te critici excesiv. Să încerci să îți oferi confort, acceptare și înțelegere în perioadele dificile. Așa cum am face pentru cel mai bun prieten al nostru. Și cum rareori reușim să facem pentru noi. Cum ar fi ca vocea noastră interioară să nu spună automat „Cum naiba poți să fii așa de prost? Cum ai putut lua o decizie atât de prostească? „, „Nu-i destul. Poți mai mult de-atât”, ci „E un moment cu adevarat dificil acum. Cum aș putea ca acum să am mai multă grija de mine?”

Miza modificării acestei voci critice interioare este imensă. De ce? Pentru că dacă ne oferim nouă înșine constant înțelegere și grijă ajungem până la urmă să simțim că MERITĂM CU ADEVĂRAT înțelegere și grijă. Că suntem demni de acceptare.

Să fim conștienți că suferința este o experiență comună, a noastră, a tuturor. Eșecurile, dificultățile și suferința sunt experiențe prin care trecem cu toții, iar conștientizarea acestui lucru ne face să ne simțim mai apropiați și mai conectați de alții în perioadele în care ne este greu.

Acest sentiment al unei condiții umane împărtășite ne ajută să recunoaștem că eșecurile și dificultățile sunt experiențe prin care trecem cu toții, iar prin aceasta suntem cu toții mai apropiați unii de ceilalți, mai conectați și nu mai izolați în suferința noastră.

Mindfulness- conștientizarea profundă și acceptarea experienței momentului prezent. Atunci când suntem ancorați în prezent, nu tindem să evităm emoțiile dureroase și nici nu ruminăm excesiv la ele. Încercăm să ne dăm un pas în spate și să privim cu ochi de observator, de martor, mai obiectiv și mai detașat. E atitudinea mentală care ne ajută să punem lucrurile în perspectivă și să nu ne identificăm exagerat de mult cu gândurile și emoțiile noastre.

Voi cum vă raportați la voi înșivă atunci când vă e greu? Reușiți să vă tratați propria suferință cu aceeași grijă și blândețe cu care tratați suferința celorlalți?

Voi mai scrie pe tema compasiunii față de sine. Cred că ar trebui să fie parte din „echipamentul standard” al oricărui om care vrea să traiască frumos și în armonie cu el și cu lumea…

Ca de obicei…rămâneți aproape…

 

26 august 2018
Scris de: prizonieriinoglinda
Efectele Abuzului

Experiențele copilăriei și vulnerabilitatea la tulburări psihologice- concluziile unei meta-analize recente

Niciun comentariu

Bine v-am regăsit!

Incet, încet sper să mi se „reconfigureze” activitatea într-un ritm un pic mai așezat care să-mi permită să scriu mai des pe blog. Azi revin cu rezultatele unui foarte nou și important studiu românesc asupra efectelor experiențelor adverse în copilărie. Poate e redundant, dar cred că merită să repetăm, să repetăm și …să mai repetăm o dată…că „cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri este să-i protejăm de stress până după adolescență”. Sunt concluziile unuia dintre autorii acestui studiu. Voi lăsa mai jos și link spre un interviu pe care dr. Andrei Miu l-a acordat pentru Pressone.

De ce spun că studiul despre care vorbim azi foarte important? Pentru că  e o meta-analiză, adică o analiză statistică ce combină rezultatele mai multor studii și care are un beneficu major pentru că această agregare de informații duce la o putere statistică mai mare, cu concluzii  mai robuste.

Studiul „Early-life adversity and cortisol response to social stress: a meta-analysis”, a apărut în decembrie 2017 și aparține unui grup de cercetători ai Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive din cadrul Facultății de Psihologie de la UBB care au investigat efectele experiențelor adverse în copilărie asupra secreției de cortizol  (răspunsul  la stres social). Experiențele adverse investigate au fost: abuzul și neglijarea fizică și emoțională, conflictul parental, instituționalizarea, abuzul de substanțe sau tulburarea psihică a părintelui, sărăcia etc. Am descris aici mecanismul prin care trauma afectează starea de sănătate și aici am arătat influența eefectul experiențelor adverse în copilărie (ACEs) asupra sănătății la vârsta adultă. Găsiți mai multe explicații acolo.

Autorii au analizat, de asemenea, dacă efectele sunt diferite în funcție de tipul de adversități la care persoana este expusă sau dacă efectele sunt diferite la vârste diferite.

Au fost analizate un număr de 29 de studii și 4292 de participanți (cu vârste între 8 și 62 de ani), iar rezultatele analizei au arătat că adversitățile în copilărie sunt asociate cu un răspuns mai redus al cortizolului (hormonul stressului).

Efectele sunt mai mari la adulți comparativ cu copiii,  și mai ales în cazul celor expuși la  rele tratamente (maltreatment) comparativ cu  alte tipuri de adversități (sărăcie etc.). Despre rele tratamente psihologice (psychological maltreatment) am scris aici.

Cum „citim” rezultatele acestui studiu?

Păi, foarte simplu….adversitatea în copilărie creează vulnerabilitate la tulburări psihice pentru tot restul vieții, efectele ei sunt vizibile mai ales atunci când ajungem la vârsta adultă, iar unul dintre principalele mecanisme responsabile este sensibilizarea la stress a axei HPA (hipotalamus-glandă pituitară-glande suprarenale).

Iar aceste concluzii merită repetate iar și iar. Pentru că până nu reușim să unim punctele și să ne uităm la legăturile (atât de clare) dintre gradul de disfuncție pe care îl trăim și îl întâlnim zilnic în jurul nostru și cultura abuzului promovată de generații în România…nu cred că avem vreo șansă să ne însănătoșim. Nici ca indivizi, nici ca nație. Iar această cultură a abuzului, trebuie, în primul rând, DENUNȚATĂ! Privită în față și numită ca ceea ce este. Abuzul trebuie recunoscut ca atare. Numit ca ceea ce este! Abia apoi poți schimba ceva. Altfel ne mai mințim vreo câteva generații…Cu efecte incalculabile pentru sănătatea nostră emoțională și morală.

Cu scuzele de rigoare că azi am fost, poate, ca o moară stricată…

 

Rămâneți aproape.

 

 

Articolul integral aici https://www.nature.com/articles/s41398-017-0032-3

Interviu dr. Andrei Miu aici

19 august 2018
Scris de: prizonieriinoglinda

Abonează-te

Loading

Articole recente

  • Cum ne dăm seama că e narcisism patologic?
  • De ce agilitatea emoțională e mai importantă decât oricând?
  • Rămâi în prezența emoției dificile…
  • Meditația de tip mindfulness și relația cu conținutul minții tale
  • Nu toate traumele sunt la fel…

Arhive

  • decembrie 2020
  • aprilie 2020
  • martie 2020
  • februarie 2020
  • ianuarie 2020
  • decembrie 2019
  • noiembrie 2019
  • octombrie 2019
  • septembrie 2019
  • august 2019
  • mai 2019
  • februarie 2019
  • ianuarie 2019
  • decembrie 2018
  • octombrie 2018
  • septembrie 2018
  • august 2018
  • iunie 2018
  • mai 2018
  • aprilie 2018
  • martie 2018
  • februarie 2018
  • ianuarie 2018
  • decembrie 2017
  • noiembrie 2017

Categorii

  • Abuz
  • Copii adulți
  • Efectele Abuzului
  • Narcisism
  • Părinți narcisiști
  • Personalități dificile
  • Vindecare

© 2017 copyright Prizonieri în oglindă // Toate drepturile rezervate