Nici nu știu care e înțelesul comun al noțiunii de traumă în spațiul nostru cultural. Probabil că primul gând nu ne duce neapărat la trauma fizică, ci la evenimente ieșite din comun care au potențialul de a disrupe echilibrul psihic al individului. Cu siguranța, PTSD ul sau sindromul de stress post-traumatic este mai prezent în mintea oamenilor decât alte forme de traume și mai asociat unor astfel de evenimente- războaie, dezastre naturale etc. O altă formă de traumă este C-PTSD (complex PTSD) sau…mai scurt…trauma complexă, o categorie nerecunoscută (încă) drept categorie de sine stătătoare în psihiatrie. E o întreagă dezbatere acolo legată de definire, implicații etc. și nu face obiectul acestei postări. Dacă doriți să aflați mai multe mergeți aici.

O altă diferențiere sau poate un alt unghi de analiză a traumei mi-a atras atenția în ultima vreme. Această perspectivă împarte traumele în două mari categorii: cele bazate pe sentimentul de frică (dezastre naturale, războaie etc.) și cele bazate pe sentimentul de a fi trădat (abuzul emoțional din partea unui părinte etc.). Evident că sunt și forme care conțin atât componente de trădare, cât și componente de frică și că nivelul de trădare resimțit în relație cu abuzatorul variază și el.

Trauma de trădare a fost definită de Freyd în 1994 drept trauma indusă de o persoană apropiată victimei, persoană de care aceasta depinde pentru supraviețuire și sprijin.

Ea apare atunci când oamenii sau instituțiile pe care ne bazăm pentru protecție, resurse sau supraviețuire ne trădează încrederea sau ne amenință starea de bine. În articolul de față mă voi focaliza exclusiv pe relații de abuz din copilărie, atunci când trauma este indusă de persoana/persoanele de îngrijire ale copiilor.

Freyd arată că acei copii care sunt obiectul abuzului în copilărie (fizic, sexual, emoțional) și care depind pentru supraviețuire chiar de persoana care îi abuzează (părinți sau alte persoane de îngrijire) își pot asigura în continuare supraviețuirea doar ecranându-se la abuz, negându-l, lăsându-l în afara conștiinței sau găsind justificări pentru el. Există deci o utilitate socială importantă în a nu fi conștient de abuz atunci când cel abuzează este cel de care depinzi pentru a supraviețui.

Atașamentul față de abuzator este motivatorul principal pentru a nu deveni conștient de abuz pentru că abuzul generează un conflict major, sentimentul că ești de trădat de cel care nu ar trebui să trădeze niciodată.

Din punct de vedere evoluționist, suntem extrem de abili în a detecta trădarea și răspundem la ea prompt, prin retragerea din relația care a produs-o. Însă în cazul unui copil retragerea nu e o opțiune. Nu se poate retrage pentru că depinde în mod fundamental de cel care l-a trădat, iar asta ar pune o nouă amenințare la adresa supraviețuirii sale. Și-atunci pentru supraviețuirea pe termen lung, e preferabil pentru copil să ecraneze informația despre abuz în raport cu mecanismele care controlează atașamentul. Abuzul nu este conștientizat ca abuz, abuzatorul este salvat în ochii copilului și relația merge înainte.

Sunt implicate multe mecanisme psihologice în încercarea de a camufla abuzul sau de a anula conștientizarea lui. Spre exemplu, prin disociere (o lipsă de integrare a gândurilor, emoțiilor sau a experiențelor în fluxul conștiinței), un copil reușește să supraviețuiască psihologic unor abuzuri sexuale repetate în familie. Experiența poate fi trăită ca aparținându-i altcuiva, vede scenele de undeva de sus, ca o experiență de decorporalizare.

Amnezia e un alt mecanism. De altfel, Freyd a arătat că evenimentele traumatice care au o componentă mai accentuată de trădare au drept consecință o afectarea mai accentuată a memoriei acelui eveniment. Victimele relațiilor interpersonale cronice au, de obicei, amintiri fragmentate, incoerente ale evenimentelor, dar retrăiesc emoțiile generate în acele relații ulterior, în diverse contexte de viață sub forma unor flashback uri emoționale. Am scris despre flashback-urile emoționale aici.

Amorțeala emoțiilor este un alt mecanism prin care se poate face această opacizare. Dar ceva nu doare, înseamnă că acel ceva nu există, nu?

Deși utile pe termen scurt, astfel de mecanisme cresc riscul de victimizare în alte relații pe viitor și au o mulțime de consecințe negative asupra sănătății fizice și psihice. Am scris aici despre consecințele pe termen lung ale stresului în copilărie.

Există, însă și alte mecanisme. Pentru a salva relația cu abuzatorul (relație de care în copilărie depindem pentru supraviețuire) se activează o serie de evaluări prin care se comută focusul de pe abuzator (a cărui imagine trebuie salvată) pe cel care abuzat. În acestă categorie intră mecanisme precum alienarea (deconectarea de la tine și de la alții), auto-învinovățirea cronică și sentimentul cronic de rușine sau rușinea toxică. Voi dedica o postare separată problematicii rușinii.

Scopul acestor evaluări este același: salvarea abuzatorului și menținerea relației de atașament. Și cum poți face asta mai ușor decât refocusând abuzul? Preluând responsabilitatea abuzului, asumându-ți vina pentru ce faci sau chiar pentru cine ești…

Ca de obicei,

Ramâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

    Un comentariu

  1. Claudia 24 iunie 2020 at 16:33 Răspunde

    multumesc mult pentru articol. mi-a fost de mare folos, pentu a-mi reconfirma anumite experiente traite.

Lasă un comentariu