Deși flamboaianți și atrăgători la începutul relațiilor lor, narcisicii au, de obicei, relații amare și de durată scurtă cu cei din jur. Problemele de relaționare stau în centrul narcisismului patologic și au drept cauză majoră lipsa de empatie pentru cei din jur.

Am citit recent un articol intitulat Can you move Narcissus? (Îl poți „mișca”, emoționa pe Narcis?) și rezultatele lui mi s-au părut demne de împărtășit pe blog.

So…să începem cu începutul. Ce e empatia? Empatia reprezintă capacitatea de a înțelege o altă persoană și de a-i împărtăși emoțiile. Are, deci, două componente majore:

–o componentă cognitivă, care presupune să înțelegi și să iei în considerare perspectiva și sentimentele altora și să ai disponibilitatea de a aprecia și de a te adapta acestei perspective diferite

–o componentă emoțională– care presupune să poți simți emoții orientate spre ceilalți (compasiune etc.)

Empatia joacă un rol esențial în relațiile dintre oameni, în crearea de legături între ei și în adoptarea unor comportamente de sprijin și ajutorare. Capacitatea de a privi o problemă din perspectiva unei alte persoane este fundamentul oricărui act de comunicare într-o relație sănătoasă. Are chiar și o amprentă fiziologică, în sensul în care cercetările arată că persoanele empatice răspund fizic chiar la suferința altora prin creșterea ritmului cardiac.

Hai să spunem că empatia e un soi de lipici social și un fundament al relaționării sănătoase cu ceilalți. Am scris mai multe despre relațiile sănătoase aici.

Să revenim la Narcis. Despre legenda lui am scris aici.

Asumpția comună este aceea că persoanele cu narcisism patologic sunt incapabile de empatie, că mecanismele lor de apărare sunt atât de puternice încât resping instant și la modul foarte rigid orice informație de spre sine care i-ar putea pune într-o lumină proastă. Astfel că, dacă îi spui unui narcisic „Mi-a fost atât de greu să fac față acestei situații pentru că tu ai ales să te comporți așa….te-aș ruga să fii mai atent(ă) la asta”, probabil că remarca îți va fi întâmpinată cu furie și negare. Sau, într-o notă anecdotică, dacă te plângă că te doare capul, un foarte posibil răspuns este „D-apoi pe mine…”

Teorii mai recente însă sugerează că lipsa de empatie a narcisicilor este, de fapt, o problemă de motivație. Adică sacrifică cu bună știință empatia pentru celălalt pentru a se simți mai bine cu ei înșiși (self-enhancement). Spre exemplu, Morf și colaboratorii arată într-un studiu din 2011 că narcisicii sunt suficient de flexibili pentru a se angaja în orice fel de acțiune care le poate servi scopurilor. Asta înseamnă că dacă să rezoneze cu celălalt le servește unui scop, atunci o vor face, altfel nu…

Studiul de care vreau să vă vorbesc le aparține lui Hepper și colaboratorilor săi și a fost publicat în 2014 în Personality and Social Psychology Bulletin.  Studiul și-a propus să analizeze mai în profunzime relația dintre narcisism și empatie și a avut trei faze.

În prima fază, autorii au prezentat participanților un scenariu și un material video cu o persoană aflată într-o situație de suferință moderată (despărțirea de partener) sau severă (o depresie clinică) și au încercat să afle dacă narcisicii pot fi capabili să manifeste empatie dacă sunt instruiți în mod expres s-o facă. Ce înseamnă asta? Că, dacă în urma instrucțiunilor narcisicii devin mai empatici, înseamnă că empatia redusă faimoasă deja a acestora nu reflectă o incapacitate, ci o lipsă de motivație. Cu cuvinte simple, pot fi empatici, doar că nu vor. Decât dacă le servește unui scop…

Rezultatele acestui prim studiu au arătat că narcisicii au într-adevăr scoruri mai reduse de empatie. Mai mult, narcisicilor le lipsește empatia indiferent dacă situația persoanei e moderată sau severă și indiferent dacă victima e culpabilă sau nu de situația pe care o relatează.

În a doua fază a studiului, au prezentat unui număr de 95 de participanți un documentar de 10 minute cu o femeie victimă a violenței domestice, dar pe o parte i-au instruit să încerce să se uite la perspectiva victimei «Imaginați-vă ce simte persoana din acest documentar și încercați să priviți situația din perspectiva ei ». Rezultatele au arătat că cei cu scoruri mari de narcisism, deși înclinați să nu fie empatici (vezi rezultate studiu 1) pot avea mai multă empatie pentru o persoană dacă sunt instruiți în mod expres să o facă.

În a treia fază…și aici văd valoarea studiului…au măsurat activarea sistemului nervos autonom. Găsiți câteva informații despre funcționarea sistemului nervos autonom aici. Rețineți că spuneam mai sus că o creștere a ritmului cardiac indică un răspuns empatic la suferința altora. Unui număr de 88 de participanți le-au fost aplicați electrozi pe umărul drept și glezna stângă pentru a le înregistra ritmul cardiac în timp ce ascultau o înregistrare audio în care o persoană povestea o despărțire dramatică de partenerul de viață.

Rezultatele au arătat că cei cu scoruri mari de narcisism au avut o rată cardiacă semnificativ mai scăzută când au fost expuși la suferința unei alte persoane, dar…și aici e un mare DAR… instructajul de a lua în considerare perspectiva persoanei pe care au auzit-o, i-a făcut să răspundă acestei situații în mod similar cu participanții cu narcisism moderat.

Concluzia autorilor studiului a fost aceea că empatia redusă a persoanelor cu narcisism accentuat este însoțită de o activare redusă a sistemului nervos autonom. În condițiile în care au răspuns natural la suferința cuiva, cei cu narcisism ridicat au avut o rată cardiacă semnificativ mai redusă decât cei cu narcisism scăzut. Persoanele cu narcisism patologic sunt, într-adevăr, mai puțin afectate de stimulii emoționali. DAR, în mod crucial, atunci când sunt instruiți să ia în considerare perspectiva persoanei aflate în suferință, participanții cu narcisism sever au răspuns cu același nivel de activare fiziologică la suferința altcuiva ca și cei cu n nivel redus de narcisism.

Ce înseamnă asta? Datele acestui studiu sugerează deci că nu sunt incapabili de empatie, ci nu sunt suficient de motivați să ia în considerare și perspectiva altcuiva.

Concluziile și le formulează fiecare…

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă.

Hepper, E.G., Hart, C.M., Sedikides, C. (2014), Moving Narcissus: Can Narcissists be Empathic?, Personality and Social Psychology Bulletin, vol. 40(9), 1079-1091

Foto: Narcissus, by Claire McInnerny

 În articolul anterior, am deschis discuția despre limitele necesare în relațiile cu cei din jur pentru a ne proteja și a avea mai bine grijă de noi înșine. Premisa de la care pornim în setarea de limite este aceea că nevoile noastre contează cel puțin la fel de mult ca nevoile celorlalți și că relații sănătoase, despre care am vorbit aici, se fundamentează pe ideea reciprocității. Care sunt tipurile de granițe de care avem nevoie și pe care ar trebui să le exersăm?

Limitele fizice sunt cele referitoare referitoare la corpul, casa sau spațiul nostru de lucru sau  posesiunile noaste.

Limitele spirituale sunt necesare pentru a ne afirma și proteja valorile fundamentale și sistemul nostru de credințe, limitele legate de diferitele tipuri de relații pe care le avem cu cei din jur ne apără de manipulare, exploatare și relații nesănătoase, iar cele emoționale sunt necesare pentru a ne proteja de situații care ne destabilizează emoțional. Avem nevoie, de asemenea, de limite mentale, adică libertatea de a avea și de a ne afirma propriile opinii în condițiile în care putem exersa gândirea critică și ne putem păstra flexibilitatea.

 Un tip important de limite este cel legat de felul în care ne folosim sau, dimpotrivă, ne irosim timpul. Ajungem destul de târziu să înțelegem că nimic nu e mai prețios în viața asta decât timpul vieții noastre. Că e resursa care, o dată epuizată, nu mai poate fi nicicum refăcută. Astfel că…merită să ne gândim serios la felul în care folosim sau dimpotrivă irosim cea mai importantă resursă pe care o avem. Să ne construim limite legate de timpul nostru presupune să triem activitățile, oamenii sau situațiile care ne fură timpul…. În strânsă relație cu timpul stau resursele noastre de energie. Combustibilul pe care-l avem la dispoziție să ne trăim cât mai bine timpul vieții noastre. Și aici limitele sunt esențiale….nu tot ce poate fi făcut, chiar merită făcut. Nu toate situațiile, nu toate proiectele merită energia noastră. Atunci când luăm în serios construirea de limite trebuie să începem prin a identifica sursele noastre de energie (poate timpul în solitudine sau poate cel petrecut cu prietenii și familia, o plimbare în natură sau un roman bun) dar și situațiile prin care pierdem energia și să facem un calcul simplu…în relație cu proiectul vieții noastre, cu obiectivele și valorile noastre…care sunt situațiile, persoanele, activitățile…care ne susțin și care sunt cele care ne sabotează?

 Cum identificăm și comunicăm ce permitem și ce nu permitem în relația cu ceilalți?

Primul pas este, ca întotdeauna, self-awareness ul, conștientizarea. Trebuie să analizăm cu onestitate în ce arie a vieții noastre avem nevoie de mai mult spațiu (și-aici nu mă refer la spațiu fizic…), respect de sine, energie sau putere personală. E posibil ca, în cazul în care n-am exersat acest mușchi al atenției la propriile nevoi de ceva timp, să nu ne fie chiar simplu să identificăm și să numim aceste arii.  Ce poate ajuta în acest caz este analizarea situațiilor în care simțim că energia ne e furată și ne simțim secați și goi, împrejurările care ne fac să ne dea lacrimile fără un motiv aparent, dar mai ales situațiile în care ne simțim furioși.  Furia, deși o emoție cu renume prost, este emoția care exprimă instinctul nostru de auto-conservare- furia pe care o resimțim în relație cu anumite persoane sau situații indică o violare a limitelor noastre…de care suntem sau nu conștienți.

Apoi, ne-ar ajuta să ne luăm câteva momente de liniște și să punem pe foaie toate aceste DA uri și Nu uri care ne-ar ajuta să trăim în armonie cu nevoile și valorile noastre. Reține că e bine să avem anumite limite majore (limite principale) care sunt liniile directoare ale felului în care am vrea să relaționăm cu ceilalți (abuz fizic/emoțional, aventuri, consum de substanțe etc.) și limite secundare, mai flexibile și negociabile (locurile în care nu ne place să fim, prieteni nepotriviți etc.)

Putem urma, în procesul de identificare a limitelor, repere de genul:

1.      Oamenii nu au voie să ….(mă umilească, îmi refuze dreptul de a mă apăra de acuzații, să mă manipuleze etc.)

2.      Am dreptul să cer (sprijin, mai multe informații etc.) atunci când…

3.      Pentru a-mi proteja timpul și energia, e ok să ….(îmi închid telefonul și să nu fiu disponibil nonstop, să spun etc.)

Lucrează, spre exemplu, pe limitele în relațiile tale. Identifică rolurile și relațiile cele mai semnificative. Și marchează cu + relațiile în care ai mai mult control și cu – pe cele în care ai mai puțin. Alege una dintre aceste relații și analizeaz-o mai atent.

Simți că limitele tale sunt respectate? Dacă da, de ce se întâmplă asta? Dacă nu, de ce nu?

Ce fel de relație e? Cine inițiază contactul? Există reciprocitate în această relație? Dai și primești, la modul general, la fel? Sunt lucruri pe care ai vrea să le spui, dar simți că nu poți?

Sunt compatibile limitele tale cu limitele partenerului în această relație?

Și reține că e ok să fii oarecum flexibil cu limitele secundare, atâta vreme cât nu evoluează în limite principale. Ce schimbări ai putea să faci ca urmare a acestei analize?

În al doilea pas ar trebui să punem limitele identificate în aplicare. Poate că la început ți se va părea inconfortabil, dar pe măsură ce vei vedea efectele, îți va veni tot mai ușor.

Ca o primă recomandare, e important ca înainte de a trasa o limită în conversația/relația cu cineva, să-ți calmezi reacțiile emoționale puternice. Asta îți va da libertatea să acționezi din nevoile și obiectivele tale, nu din impulsurile de moment și din reacțiile emoționale condiționate.

În al doilea rând, folosește un limbaj direct și simplu. Ceva de genul “Nu permit să mi se vorbească la modul ăsta. Dacă vei continua așa, voi părăsi încăperea” sau, în situația în care cineva te presează să iei o decizie rapidă  “Va trebui să mă mai gândesc puțin. Prefer să nu iau decizii pripite” sau “Deși ceea ce faceți voi e foarte important și provocator, în acest an nu voi participa pentru că mi-am stabilit alte priorități”.

Nu explica prea mult, nu apăra sau supune dezbaterii poziția ta. Fii ferm și direct și ÎNTOTDEAUNA acționează conform limitei pe care ai trasat-o. Altfel lumea nu te va mai lua în serios și nevoile tale vor fi din nou ignorate. 

Ca întotdeauna…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă.

Black, J., Enns, G., (1997), Better Boundaries: Owning and Treasuring Your Life

Discuția despre limite sau granițe personale e relativ nouă în limbajul cotidian urban. Și mi se pare un simptom îmbucurător de… oarecare însănătoșire a noastră ca indivizi sau a sistemelor din care facem parte (cupluri, familii etc.).

Am scris aici despre starea fuzională cu părintele și aici despre cazul particular al relației cu mama narcisică. Această formă de relaționare fuzionată…dacă vreți… a dominat felul în care părinții români și-au educat copiii de câteva generații încoace. Un caz special și mult mai grav de enmeshment este cazul părinților narcisici pentru care copilul este o extensie a propriului ei, granițele dintre părinte și copil nefiind doar vagi sau blurate, ci complet inexistente. Efectele la nivelul formării identității copilului sunt extreme. Voi dedica o postare separată stabilirii de limite în relațiile cu un narcisic.

Însă indiferent dinamica familiei de origine, o relație sănătoasă cu noi înșine și cu cei din jur nu se poate forma în absența unor limite clare.

A nu ști unde începi tu și unde începe celălalt, a ne pune pe modul mut exprimarea a cine suntem, ce dorim și ce nevoi avem ne afectează respectul de sine și respectul pe care-l primim din partea celorlalți, ne face să pierdem controlul în raport cu destinația vieții noastre și duce la furie, anxietate, depresie sau lipsă de speranță. Relațiile astfel create sunt lipsite de autenticitate și se fundamentează pe alte elemente decât conexiunea, reciprocitatea sau empatia.

Limitele sunt acele granițe pe care le trasezi între tine și lume cu privire la gândurile, activitățile sau lucrurile care nu sunt în interesul tău, nu sunt în acord cu cine ești și cu ce-ți dorești.

Pot fi văzute ca niște sisteme prin care arătam celorlalți DA-urile și NU-urile din viața noastră. Ce acceptăm, ce e permis, ce ne face bine sau, dimpotrivă, ce nu permitem, ce ne face rău. Sunt, în fapt, niște semne de STOP pe care le arătăm pentru a ne exprima și manifesta propria noastră individualitate, pentru a ne proteja obiectivele și pentru a ne proteja de controlul nedorit din partea altora. Reciprocitatea e implicită.

Mai simplu spus, limitele sunt necesare pentru a avea grijă de noi înșine. Am scris despre asta aici.

Însă pentru a putea face asta trebuie să-ți cunoști nevoile și să știi ce vrei. Să poți spune: “Sunt într-o perioadă foarte aglomerată și am nevoie de spațiu personal. Te rog să încerci să te vezi cu prietenii tăi în oraș.” “Am nevoie de timp ca să iau o decizie atât de importantă. Aș aprecia să nu mă mai presezi atât de mult și promit să vin cu un răspuns peste trei zile.” “Atunci când aduci în discuție public chestiuni legate de problema x pe care-am discutat-o, simt că nu respecți intimitatea noastră” “Am nevoie să știu că mă pot baza pe tine. Faptul că nu-mi răspunzi la telefon cu zilele” “Sunt obosită. Am nevoie de câteva ore să mă odihnesc. Te rog să duci tu copiii în parc”.

Dacă nu-ți cunoști nevoile și nu trasezi limite care să protejeze aceste nevoi, te vei trezi într-o fuziune exagerată cu ceilalți, iar în acest tablou ceea ce te face unic se pierde, iar autonomia ta se reduce și vei ajunge într-un raport exagerat de dependență față de ceilalți. Sfârșești prin a nu mai ști ce gândești sau ce simți cu adevărat. A-ți ignora nevoile nu te face un sfânt, te face un preș.

De-aici la victimizare și la dezvoltarea unui sindrom de martir mai e doar un pas… ajungi să te definești ca victimă și devii extrem de defensiv pentru a preveni “agresiuni viitoare”. Iar o dată ce faci din victimizare identitatea ta, în mod deliberat rămâi în postura de victimă și apoi riști să faci paradă de cu acest rol de martir. Inutil de spus că o astfel de atitudine echivalează cu a te împușca în picior.

Cum ar trebui să ne arate limitele în relația cu ceilalți?

Limitele care arată ca liniile desenate pe nisip sunt limite mult prea permeabile. O linie desenată pe nisip o poți vedea, știi că-i acolo, dar nimic nu te împiedică să o treci. Mai mult, apa mării o poate șterge ușor. Dacă limitele noastre sunt atât de permeabile, permitem celorlalți să intre în viețile noastre fără a ne pune problema cât ne este de benefică prezența și comportamentul lor în raport cu noi sau ajungem să acceptăm comportamente nepotrivite și abuzive. Sistemul nostru de convingeri e fragil și supus influenței și manipulării. Ne e greu să spunem Nu și facem compromisuri inutile din frica de a fi respinși.

La polul opus sunt limitele foarte rigide, cele asemănătoare unor ziduri de piatră. Dacă limitele noastre arată așa, devenim rigizi și inflexibili și ne sabotăm orice posibilitate de a mai învăța din experiențele noastre. Avem convingeri prea ferme și reguli extrem de rigide care nu țin cont de context sau de situație. Îi ținem pe ceilalți la distanță pentru a evita eventuale respingeri, nu împărtășim cu ceilalți informații personale și nu cerem ajutor atunci când avem nevoie.  

Ideal, limitele noastre ar trebui să fie flexibile, semi-permeabile. Analogia cea mai potrivită e cea cu o sită fină. În acest caz, limitele sunt ferme și clare, dar flexibile. Suntem suficient de deschiși pentru a accepta idei noi, dar și suficient de fermi pentru a apăra lucrurile în care credem și pentru a ne proteja de ce ne-ar putea face rău. Ne cunoaștem și ne afirmăm nevoile și dorințele și acceptăm când ceilalți ne spun nu. Limitele sănătoase acționează ca  o sită…permite lichidului să treacă, dar nu și bucăților pe care nu le dorim.

Voi continua în postarea viitoare discuția despre limite, ariile vieții noastre în care avem nevoie de ele și cum le putem trasa în relațiile cu ceilalți, dar și cu noi înșine.

Până atunci…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Black, J., Enns, G., (1997), Better Boundaries: Owning and Treasuring Your

www.therapistaid.com

Azi revin cu o nouă recomandare pentru fiicele cu mame abuzive. Din păcate Mothers who can’t love nu e tradusă în românește, dar pentru vorbitoarele de engleză care se confruntă cu efectele abuzului matern…mi se pare lectură obligatorie.

Susan Forward scrie o carte curajoasă. Probabil că e evident încă din titlu. Au rămas puține tabu uri în cultura occidentală, iar iubirea necondiționată maternă e unul dintre tabu urile cele mai puternice. Capitolul dedicat deconstruirii acestui tabu este intitulat, foarte puternic, de altfel… “Să nu îndrăznești să spui ceva rău de mama ta”. Cu luciditate, dar și cu compasiune, Susan Forward aduce însă argumentele care îngroapă marele mit al ubicuității iubirii materne. E ca o lamă de cuțit abordarea ei și cere din partea cititorilor curaj și onestitate pentru a recunoaște probabil unul din cele mai triste adevăruri….E mai safe să spui “Dacă eu aș fi mai…., dacă eu aș face altfel…” decât să stai față în față cu o astfel de realitate. Cu ceea ce autoarea numește mother wound (rana maternă)…

Susan Forward descrie câteva categorii de mame care nu pot iubi: mama narcisică (cu motto ul Și cu mine cum rămâne?), mama fuzionată (cu motto ul Tu ești toată viața mea), mama obsedată de control (Pentru că așa am zis eu), mama competitivă, mama care are ea însăși nevoie de mama (cu motto ul Am nevoie de tine ca să ai grijă de tot) si mama care neglijează, trădează și abuzează fizic (cu motto ul Întotdeauna faci numai probleme).

Partea dedicată vindecării rănii materne ne îndeamnă, în primul rând, la blândețe și compasiune față de noi înșine și propune două principii majore: separarea minciunilor de adevăr (adică să privești adevărul în față și să poți valida ceea ce simți) și construirea de limite în relațiile disfuncționale și care ne rănesc. Sunt propuse exerciții foarte variate, de la scrierea expresivă, la jocuri de rol și vizualizări. Despre scrierea expresivă am scris aici.

Puteți învăța cum să depășiti moștenirea unei copilării dureroase și cum să acționați mereu în virtutea unui angajament puternic față de voi înșivă.

Nu e o carte comodă, dar e o carte absolut necesară.

Ca întotdeauna,

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…