semn lupta sau fugi

Vă spuneam într-o postare anterioară despre studiul care a dus la o schimbarea perspectivei privim și înțelegem problemele de sănătate. De la studiul inițial al lui Felitti au trecut 20 de ani, ani care au adus o  tot mai bună înțelegere a mecanismelor prin care stressul în copilărie afectează sănătatea fizică și emoțională de-a lungul întregii vieți.

Unul din mecanismele principale prin care stressul cronic afectează sănătatea este reprezentat de disfuncțiile care apar în răspunsul la stress al organismului.

Sistemul biologic de răspuns la stress al individului e format din diferite sisteme aflate în interacțiune care colaborează pentru a direcționa atenția corpului nostru înspre a ne proteja împotriva amenințărilor din mediu și de a schimba folosirea resurselor metabolice dinspre homeostazie (menținerea parametrilor organismului la un nivel constant) spre un răspuns de tip luptă sau fugi –fight or flight– (și/sau îngheață- freeze). Un răspuns de tip „fight-luptă” e declanșat atunci persoana răspunde agresiv la o amenințare percepută. „Flight” definește  răspunsul de a fugi de situația amenințătoare (sau, simbolic, de a răspunde prin hiperactivitate), iar „freeze” este răspunsul persoanei atunci când consideră rezistența la situația amenințătoare ca fiind inutilă și atunci renunță, intră în colaps, acceptă ca inevitabil că va fi rănită sau se disociază.

În răspunsul fight-or-flight sunt implicate  mai multe structuri și mecanisme nervoase: axa HPA (hipotalamus-glandă pituitară-glande suprarenale), hipocampul (structură nervoasă implicată în învățare și memorie și foarte sensibilă la stress), secreția de cortizol (hormon al stresului), sistemul serotoninergic etc. toate acestea determinând schimbări biologice și de comportament (ritmul cardiac, tensiunea arterială, creșterea vigilenței etc).

Confruntat cu o situație sau un stimul amenințător (fie că e un urs, o tornadă sau… un părinte agresiv și imprevizibil) în organism se declanșează o reacție de alarmă. Printr-o combinație de semnale nervoase și hormonale, sistemul activează glandele suprarenale care secretă, printre altele, cortizol și adrenalină. Adrenalina crește ritmul cardiac și tensiunea arterială și crește energia organismului. Cortizolul, principalul hormon de stres, crește nivelul glucozei în sânge și reduce activitatea tuturor funcțiilor care nu sunt necesare pentru supraviețuire (alterează răspunsul imunitar și suprimă activitatea digestivă și a sistemului reproducător și procesele de creștere). Acest sistem natural de alarmă comunică, de asemenea, cu regiuni din creier care controlează dispoziția. motivația sau frica. Ne pregătește pentru luptă sau fugă.

În condiții normale, acest răspuns se auto-limitează, adică o dată ce amenințarea trece, nivelurile hormonilor de stress se reduc și toate sistemele implicate revin la activitatea lor normală.

Dar când stresorii sunt întotdeauna prezenți și persoana se simte mereu sub atac (așa cum se întâmplă în cazul abuzului în familie) reacția fight or flight rămâne activată. Acest lucru disrupe toate procesele organismului nostru și crește riscul de probleme de sănătate precum anxietate și depresie, probleme digestive, probleme ale sistemului imunitar etc.

Dacă stresul prelungit, accentuat sau frecvent (stress toxic) se întâmplă în copilărie… lucrurile sunt exponențial mai grave.

Experiențele timpurii afectează major dezvoltarea creierului; acesta nu e complet structurat la naștere și multe procese se continuă mult după momentul nașterii: mielinizarea neuronilor, proliferarea conexiunilor dintre neuroni și a sistemelor de suport etc.

De asemenea, dezvoltarea structurii creierului e ghidată de mediul în care copilul trăiește. Creierul unui copil se adaptează la ceea ce vede, aude sau simte. Dezvoltarea optimă depinde de un mediu pozitiv, stimulant, iubitor și predictibil care pregătește copilul pentru experiențele viitoare. Experiența influențează puternic felul în care se exprimă în comportament genele pe care copilul le poartă. Sistemele organismului nostru sunt interactive, iar interacțiunile sociale pot afecta dezvoltarea neuroendocrină, aceasta alterând comportamentele observate. La rândul său, comportamentul produce feedback social și stimulează un răspuns fiziologic care, dacă e sever, poate cauza inclusiv modificări anatomice ale creierului.

Sunt afectate așadar felul în care creierul se structurează (anatomia lui) și felul în care funcționează (fiziologia). Spre ex., expunerea cumulativă la stres (conflict sever în familie, boala cronică a unuia dintre membri etc.) a fost asociată un volum mai redus de materie cenușie și materie albă în regiuni ale creierului responsabile de învățare, memorie, luare de decizii și reglare a emoțiilor (cortex prefrontal, hipocamp) (Gould și Tanapat, cit.  în Anda și colab.,  2006). Regiunea responsabilă de comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului (corpul calos) are, de asemenea, un volum mai mic (De Bellis, 2002). Trauma în copilărie determină, de asemenea,  funcționarea defectuoasă a sistemului nervos vegetativ care controlează funcțiile importante vieții organismului (activitatea cardiacă, presiunea sanguină, digestia și schimbările dintre organism și mediu).

Toate astea înseamnă că, o dată instalate, aceste modificări ne afectează semnificativ (dacă nu chiar ireversibil) felul în răspundem la mediu. E ca și cum ai primi o sentință pe viață. Bineînțeles că, în condițiile în care lucrăm cu noi înșine, aceste efecte pot fi mult diminuate. Si, din fericire, mai există un mecanism neurobiologic care ne dă speranță- neuroplasticitatea (despre asta într-o postare viitoare). Dar n-ar fi, oare, mai ușor, să prevenim (prin informare și practici parentale funcționale) decât să încercăm să tratăm (de multe ori cu șanse reduse) astfel de efecte?

Poate că informațiile astea au fost greoaie sau stufoase. Dar dincolo de aspectele astea tehnice…faceți, vă rog, un pas în spate și încercați să judecați, în virtutea lor, atmosfera generală din societatea noastră. Nivelul de agresivitate, de defensivitate, reacțiile noastre viscerale atât de puternice, nivelul de conflict din relațiile noastre…toate astea au, cred, o legătură puternică cu cât suntem de disfuncționali fiecare în parte. Întregul nu are cum să fie armonios când părțile sale sunt atât de dezechilibrate. Spuneam aici că trăim într-o cultură definită chiar de abuz. Nu-l recunoaștem și nu vorbim despre asta. Dar suntem mai bolnavi și mai nefericiți ca nicio altă țară din Europa.

Și toate astea au de-a face cu felul în care am fost crescuți și cu felul în care ne creștem copiii, cu felul în care relaționăm unii cu alții.

Până când nu unim punctele astea, până nu scoatem scheletele din dulap…n-are cum să ne fie mai bine. Nici nouă, ca indivizi și nici nouă, ca nație.

 

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Anda, R.F. și colaboratorii (2006), The enduring effects of abuse and related adverse experiences in childhood: A convergence of evidence from neurobiology and epidemiology, Eur Arch Psychiatry Clin Neuroscience, 256, 174-186
De Bellis, M.D., Zisk, A. B. (2014), The Biological Effects of Childhood Trauma, Child & Adolescent Psychiatric Clinics, 23, 185-222
https://www.mayoclinic.org/healthy-lifestyle/stress-management/in-depth/stress/art-20046037

Lasă un comentariu