Copiii adulți ai narcisicilor
În familiile sănătoase părinții sunt cei care satisfac nevoile copiilor lor.
În familiile narcisiste însă copiii sunt cei care trebuie să satisfacă nevoile părintelui de a se simți iubit, admirat și în siguranță. Furia sau supărarea copilului e considerată nu un semn al nevoilor lui, ci o încercare intenționată de a-l desena pe părinte ca fiind imperfect. Iar părintele nu poate tolera așa ceva. Copilul e făcut să se simtă inadecvat sau nerecunoscător pentru că l-a făcut pe părinte să se simtă rău.
Copilul nu e, de fapt, pedepsit pentru comportament, ci pt felul în care l-a făcut să se simtă pe părinte. Pentru că nu are alte repere, copilul va asuma această responsabilitate și va crește monitorizându-și constant comportamentul pentru a se asigura că părintele se simte adecvat, perfect și iubit.
Însă copilul va extinde acest comportament și la alte relații și acest comportament devine parte integrantă din ceea ce este el. În timp, copiii crescuți de părinți narcisici încep să se detașeze de emoțiile lor pentru că au învățat că e periculos să le exprimi. Au probleme semnificative legate de încredere. Nu au încredere nici în alții și nu au încredere în ei înșiși.
Pentru că au avut un rol de oglindă în raport cu părintele, e posibil să nu aibă un sentiment bine conturat al sinelui, al propriei persoane. Habar nu au ce vor, ce simt sau ce gândesc. Însă știu foarte bine ce doresc, ce gândesc sau ce simt ceilalți.
Abilitatea de a înțelege emoțiile celorlalți e un comportament învățat dezvoltat în copilărie ca o modalitate de supraviețuire în preajma părintelui narcisic.
Persoanelor narcisice le lipsește empatia pentru nevoile și sentimentele celorlalți. Cum pot învăța copiii lor empatia și cum învață să le pese de ei înșiși? Copiii devin experți în a identfica “temperatura emoțională” a părintelui, dar propriile lor nevoi nu sunt niciodată conștientizate, satisfăcute sau chiar recunoscute.
Copilul se simte recunoscut, acceptat și iubit doar atunci când e performant, când face pe placul celorlalți sau când are capacitatea de a satisface nevoile altora.
Capacitatea de se concentra constant pe ceilalți și de a le satisface acestora nevoile poate degenera la vârsta adultă în co-dependență. (Pressman & Pressman, 1994).
Ca adulți își vor construi stima de sine prin măsura în care pot avea grijă de ceilalți. Acest tipar e stabilit foarte devreme în copilărie pentru că îi ajută să simtă că au control. E o modalitate de a dobândi un sens pentru viața lor, de a se simți necesari și valoroși.
Această caracteristică este obișnuită și la copiii adulți ai alcoolicilor. Pe site-ul Organizației Copiilor Adulți ai Alcoolicilor –Adult Children of Alcoholics World Service Organization http://www.adultchildren.org/lit-Laundry_List există o listă a trăsăturilor de tip co-dependent. Dintre acestea, multe sunt comportamente manifestate și de copiii adulți ai narcisicilor:
- frica în raport cu figurile de autoritate
- nevoia de aprobare din partea celorlalți
- mentalitatea de victimă
- preocupare exagerată pentru ceilalți
- frică de abandon
- sentiment exagerat de responsabilitate personală
- incapacitatea de a exprima sentimente
- stimă de sine scăzută
- mentalitate de salvator.
Pressman and Pressman (1994) evidențiază trei elemente care contribuie cel mai mult la co-dependență: lipsa de încredere, limite neclare și, prin antagonism cu părintele, o lipsă profundă de îndreptățire. Nu simt că li se cuvine ceva.
Copiii adulți ai narcisiștilor nu au încredere nici în ei, nici în alții. În familiile narcisice regulile se schimbă constant pentru că nu există consistență de la o zi la alta în legătură cu ceea ce-l va mulțumi pe părinte. E vorba din nou despre ce are nevoie părintele pentru a se simți superior. Copiii nu știu sigur ce să facă pentru a-l mulțumi sau pentru a evita ostilitatea.
De asemenea, în familiile narcisice nu există limite clare. Acestea se pot schimba de la o zi la alta, iar copiii trebuie să fie disponibili emoțional și fizic oricând. Părintele narcisic nu-și învață copilul să pună limite sau să spună NU pentru că la un moment dat copilul ar putea exersa aceste limite cu părintele. În consecință, ca adulți vor pune nevoile celorlalți mai presus de propriile lor nevoi și rareori vor exprima ce vor, ce simt sau ce au nevoie. Sunt opaci la ideea că ar putea avea nevoi separate de ceea ce vor alții de la ei.
Mai mult, în familiile narcisice copiii nu au voie, nu sunt îndreptățiți să simtă sau să exprime sentimente care nu reflectă o imagine pozitivă asupra părintelui. Învață astfel să-și ascundă emoțiile sau să inventeze modalități creative dea evita criticile și crizele de furie.
Aceste modalități de coping le-au fost utile în copilărie, dar la maturitate se vor manifesta drept frică de autoritate, lipsa de asertivitate sau incapacitatea de a confrunta o situație conflictuală. Învață să evite confruntarea cu cei pe care-i percep ca având putere asupra lor.
Toate acestea sunt premise pentru repetarea acestor comportamente și atitudini și în alte relații ale copilului ajuns la maturitate, fie că sunt intime sau profesionale. Lipsa vocii devine o a doua natură. Se comportă ca o victimă. Devine una.
Iar consecințele pentru sănătatea lui emoțională, fizică și relațională sunt devastatoare.
- Pressman, S., & Pressman, R. (1994). The narcissistic family: Diagnosis and treatment, NY Josey-Bass.