Nici nu știu care e înțelesul comun al noțiunii de traumă în spațiul nostru cultural. Probabil că primul gând nu ne duce neapărat la trauma fizică, ci la evenimente ieșite din comun care au potențialul de a disrupe echilibrul psihic al individului. Cu siguranța, PTSD ul sau sindromul de stress post-traumatic este mai prezent în mintea oamenilor decât alte forme de traume și mai asociat unor astfel de evenimente- războaie, dezastre naturale etc. O altă formă de traumă este C-PTSD (complex PTSD) sau…mai scurt…trauma complexă, o categorie nerecunoscută (încă) drept categorie de sine stătătoare în psihiatrie. E o întreagă dezbatere acolo legată de definire, implicații etc. și nu face obiectul acestei postări. Dacă doriți să aflați mai multe mergeți aici.

O altă diferențiere sau poate un alt unghi de analiză a traumei mi-a atras atenția în ultima vreme. Această perspectivă împarte traumele în două mari categorii: cele bazate pe sentimentul de frică (dezastre naturale, războaie etc.) și cele bazate pe sentimentul de a fi trădat (abuzul emoțional din partea unui părinte etc.). Evident că sunt și forme care conțin atât componente de trădare, cât și componente de frică și că nivelul de trădare resimțit în relație cu abuzatorul variază și el.

Trauma de trădare a fost definită de Freyd în 1994 drept trauma indusă de o persoană apropiată victimei, persoană de care aceasta depinde pentru supraviețuire și sprijin.

Ea apare atunci când oamenii sau instituțiile pe care ne bazăm pentru protecție, resurse sau supraviețuire ne trădează încrederea sau ne amenință starea de bine. În articolul de față mă voi focaliza exclusiv pe relații de abuz din copilărie, atunci când trauma este indusă de persoana/persoanele de îngrijire ale copiilor.

Freyd arată că acei copii care sunt obiectul abuzului în copilărie (fizic, sexual, emoțional) și care depind pentru supraviețuire chiar de persoana care îi abuzează (părinți sau alte persoane de îngrijire) își pot asigura în continuare supraviețuirea doar ecranându-se la abuz, negându-l, lăsându-l în afara conștiinței sau găsind justificări pentru el. Există deci o utilitate socială importantă în a nu fi conștient de abuz atunci când cel abuzează este cel de care depinzi pentru a supraviețui.

Atașamentul față de abuzator este motivatorul principal pentru a nu deveni conștient de abuz pentru că abuzul generează un conflict major, sentimentul că ești de trădat de cel care nu ar trebui să trădeze niciodată.

Din punct de vedere evoluționist, suntem extrem de abili în a detecta trădarea și răspundem la ea prompt, prin retragerea din relația care a produs-o. Însă în cazul unui copil retragerea nu e o opțiune. Nu se poate retrage pentru că depinde în mod fundamental de cel care l-a trădat, iar asta ar pune o nouă amenințare la adresa supraviețuirii sale. Și-atunci pentru supraviețuirea pe termen lung, e preferabil pentru copil să ecraneze informația despre abuz în raport cu mecanismele care controlează atașamentul. Abuzul nu este conștientizat ca abuz, abuzatorul este salvat în ochii copilului și relația merge înainte.

Sunt implicate multe mecanisme psihologice în încercarea de a camufla abuzul sau de a anula conștientizarea lui. Spre exemplu, prin disociere (o lipsă de integrare a gândurilor, emoțiilor sau a experiențelor în fluxul conștiinței), un copil reușește să supraviețuiască psihologic unor abuzuri sexuale repetate în familie. Experiența poate fi trăită ca aparținându-i altcuiva, vede scenele de undeva de sus, ca o experiență de decorporalizare.

Amnezia e un alt mecanism. De altfel, Freyd a arătat că evenimentele traumatice care au o componentă mai accentuată de trădare au drept consecință o afectarea mai accentuată a memoriei acelui eveniment. Victimele relațiilor interpersonale cronice au, de obicei, amintiri fragmentate, incoerente ale evenimentelor, dar retrăiesc emoțiile generate în acele relații ulterior, în diverse contexte de viață sub forma unor flashback uri emoționale. Am scris despre flashback-urile emoționale aici.

Amorțeala emoțiilor este un alt mecanism prin care se poate face această opacizare. Dar ceva nu doare, înseamnă că acel ceva nu există, nu?

Deși utile pe termen scurt, astfel de mecanisme cresc riscul de victimizare în alte relații pe viitor și au o mulțime de consecințe negative asupra sănătății fizice și psihice. Am scris aici despre consecințele pe termen lung ale stresului în copilărie.

Există, însă și alte mecanisme. Pentru a salva relația cu abuzatorul (relație de care în copilărie depindem pentru supraviețuire) se activează o serie de evaluări prin care se comută focusul de pe abuzator (a cărui imagine trebuie salvată) pe cel care abuzat. În acestă categorie intră mecanisme precum alienarea (deconectarea de la tine și de la alții), auto-învinovățirea cronică și sentimentul cronic de rușine sau rușinea toxică. Voi dedica o postare separată problematicii rușinii.

Scopul acestor evaluări este același: salvarea abuzatorului și menținerea relației de atașament. Și cum poți face asta mai ușor decât refocusând abuzul? Preluând responsabilitatea abuzului, asumându-ți vina pentru ce faci sau chiar pentru cine ești…

Ca de obicei,

Ramâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Dacă te afli într-o relație de ceva timp cu o persoană cu narcisism patologic probabil că frustrarea, neputința și confuzia nu-ți sunt străine. Și dacă ar fi să aleg, cred că starea constantă de confuzie mi se pare cea mai nocivă și mai debilitantă dintre toate…

Pentru a vă regla mai bine așteptările în ceea ce privește comportamentul persoanelor cu narcisism patologic, scriu acest articol care sper că va ajuta să înțelegeți mai bine felul în care o astfel de persoană percepe, întreține și folosește relațiile sociale. Iar asta cred că ne ajută să înțelegem că nu putem găsi apă într-o fântână seacă…

Am citit de curând un articol în care autorii explică narcisismul ca un proces care are un obiectiv clar și mecanisme specifice. Mă voi strădui să îl explic aici.

Punctul de start de la care trebuie pornit e reprezentat de obiectivul fundamental al personalității narcisice. Dacă înțelegi asta și nu uiți acest aspect fundamental, restul devine mai ușor. Eul narcisic este un eu grandios, indiferent de formă pe care o ia această grandiozitate…fie e cel mai puternic, inteligent etc., fie cel mai umil, modest, de ajutor, victimizat etc. Important e să reținem că imaginea de sine a narcisicului e una grandioasă, dar fluctuantă și fragilă.

Menținerea acestei imagini de sine este cel mai important obiectiv al personalității narcisice. În fața propriei persoane și a celorlalți. Tot ceea ce face e motivat de acestă nevoie. Tot.

Terenul pe care se joacă această neobosită afirmare de sine și confirmare de sine sunt relațiile sociale. Este scena pe care se construiește, moment de moment, identitatea lui. Fără scenă și fără public, narcisicul se prăbușește. Din acest motiv, narcisicul e și atât de vulnerabil. Pentru că Eul său se află mereu în construcție funcție de feedback ul primit în cadrul interacțiunilor sociale. Au o nevoie continuă de a se construi pe sine în interacțiunile cu ceilalți și realmente storc aceste relații pentru a obține feedback ul pe care și-l doresc (Dacă ați stat suficient de mult lângă un narcisic probabil că nu sunteți străini de situațiile repetate în care vă întreabă ce cred ceilalți despre ei- Și eu cum i-am părut? De mine ce-a zis?…)

Pentru a construi și a menține imaginea grandioasă de care are nevoie…înăuntrul și în afara lui…narcisicul activează cele mai alambicate mecanisme. Autorii modelului le numesc mecanisme reglatorii. Pentru a simplifica puțin limbajul le voi numi reglaje.

Reglajele interne sunt folosite pentru reglarea proceselor din interior (percepția, atenția, memoria) astfel încât imaginea care se reflectă din oglindă să fie imaginea pe care narcisicul o dorește. Ce înseamnă asta? Înseamnă că își exagerează calitățile pozitive (Paulhus, 1998), își supraestimează inteligența sau atractivitatea (Rhodewalt și Eddings, 2001), gravitează înspre sarcini care le permit să-și demonstreze superioritatea și sunt foarte sensibili la feedbackul venit din partea celorlalți, reacționând la el cu emoții extreme. Caută modalități de a atenua impactul unui feedback negativ, punând performanța slabă pe seama unor evenimente din exterior nu pe seama propriei lor lipse de abilități.

Sau va selecta din mediu doar acei indici care îi confirmă o imagine bună de sine și îi va ignora pe cei care i-o disconfirmă. De asemenea, în încercare de a se prezenta sieși și lumii într-un anumit fel își poate aminti distorsionat evenimente trecute sau rezultate ale acțiunilor lui.

În cazul unui eșec, vor găsi modalități prin care să-l disconfirme: fie vor denigra pe cel care l-a evaluat sau metoda prin acre s-a făcut evaluarea (Morf și Rhodewalt, 1993), fie vor distorsiona evenimentele ca să se justifice (Rhodewalt și Eddings, 2001).

Nici un efort nu e prea mare pentru a obține premiul: perfecțiunea reflecției din oglindă…

În ceea ce privește reglajele în exterior, în lumea socială…obiectivul e același iar prețul, în mod paradoxal, e reprezentat chiar de afectarea relațiilor cu ceilalți.

Morf și colaboratorii (2001) arată că narcisicii nu sunt interesați în mod special de aprobarea celorlalți, ci sunt mai degrabă investiți în construirea acelui sine grandios de care au nevoie. Sunt mai puțin sensibili la cererile pe care situațiile sociale le impun și înțeleg greșit felul în care sunt percepuți de ceilalți. De asemenea, Morf (1994) a arătat că, dacă au de ales între a fi plăcuți de ceilalți sau admirați, narcisicii preferă să fie admirați.

Emmon (1998) arată că narcisismul se asociază cu o nevoie accentuată de putere și cu o nevoie redusă de intimitate. Asta înseamnă că nu sunt interesați să stabilească și să mențină relații interpersonale calde, ci sunt preocupați de a avea impact și influență asupta celorlalți. De altfel, o serie de cercetări care au folosit NPI (Narcissistic Personality Inventory) au arătat că narcisismul  se asociază cu nevoia de putere, de unicitate, cu atenția focalizată pe sine, cu nevoia ca totul să aibă ca punct de referință propria persoană.

Într-o cercetare experimentală, Morf și Rhodewalt (1993) au arătat că, în efortul de a reface stima de sine, narcisicul amenințat de performanța mai bună a altcuiva, reacționează denigrându-l pe celălalt și fac asta chiar dacă trebuie să spună asta celuilalt în față.  Concluzia autorilor acestui studiu a fost aceea că persoanele cu narcisism patologic îi exploatează și îi folosesc pe ceilalți pentru a-și menține un sentiment crescut al propriei valori fără să îi preocupe conflictele pe care le creează sau sentimentele celorlalți. Despre narcisism și empatie am scris aici.

Deși aparent au nevoie de mediul social ca să le remarce eforturile de auto-prezentare, orientarea narcisicului e aproape pseudo-socială pentru că nu au un interes real în raport cu ce crede audiența. Pare că nu se folosesc de interacțiunile sociale pentru a gestiona impresiile pe care le lasă celorlalți, ci pentru a-și înșela Eul să-și vadă propria grandiozitate.

Însă grandiozitatea de care narcisicul are nevoie e imposibil de atins pentru că se lovește de realitatea eșecurilor din relațiile lor și de disconfirmările venite din partea celorlalți.

Lipsa de empatie, cu opacitatea absolută în ceea ce privește impactul pe care comportamentul lor îl are asupra celorlalți și reglajele interioare care îl fac surd și orb la contribuția pe care o are în deteriorarea relațiilor lui cu ceilalți duc la ceea ce autorii numesc paradoxul fundamental al narcisismului: pe cât de mult tânjesc și caută afirmarea de sine în relațiile cu ceilalți, ajung să distrugă tocmai acele relații de care sunt dependenți pentru această auto-afirmare.

Sursa: Morf, C.,C., Rhodewalt, F., (2001), Unraveling the Paradoxes of Narcissism: A Dynamic Self-regulatory Processing Model, Psychological Inquiry, 12, 4

Notă: Cercetările amintite aici sunt citate de autorii studiului.

Să învățăm, deci…să ne iubim cu toate ale noastre, mai luminoase și mai întunecate, să devenim mai rotunzi, autentici și asumați!

Să aveți un an plin de momente frumoase!

Și…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….