Nici nu știu care e înțelesul comun al noțiunii de traumă în spațiul nostru cultural. Probabil că primul gând nu ne duce neapărat la trauma fizică, ci la evenimente ieșite din comun care au potențialul de a disrupe echilibrul psihic al individului. Cu siguranța, PTSD ul sau sindromul de stress post-traumatic este mai prezent în mintea oamenilor decât alte forme de traume și mai asociat unor astfel de evenimente- războaie, dezastre naturale etc. O altă formă de traumă este C-PTSD (complex PTSD) sau…mai scurt…trauma complexă, o categorie nerecunoscută (încă) drept categorie de sine stătătoare în psihiatrie. E o întreagă dezbatere acolo legată de definire, implicații etc. și nu face obiectul acestei postări. Dacă doriți să aflați mai multe mergeți aici.

O altă diferențiere sau poate un alt unghi de analiză a traumei mi-a atras atenția în ultima vreme. Această perspectivă împarte traumele în două mari categorii: cele bazate pe sentimentul de frică (dezastre naturale, războaie etc.) și cele bazate pe sentimentul de a fi trădat (abuzul emoțional din partea unui părinte etc.). Evident că sunt și forme care conțin atât componente de trădare, cât și componente de frică și că nivelul de trădare resimțit în relație cu abuzatorul variază și el.

Trauma de trădare a fost definită de Freyd în 1994 drept trauma indusă de o persoană apropiată victimei, persoană de care aceasta depinde pentru supraviețuire și sprijin.

Ea apare atunci când oamenii sau instituțiile pe care ne bazăm pentru protecție, resurse sau supraviețuire ne trădează încrederea sau ne amenință starea de bine. În articolul de față mă voi focaliza exclusiv pe relații de abuz din copilărie, atunci când trauma este indusă de persoana/persoanele de îngrijire ale copiilor.

Freyd arată că acei copii care sunt obiectul abuzului în copilărie (fizic, sexual, emoțional) și care depind pentru supraviețuire chiar de persoana care îi abuzează (părinți sau alte persoane de îngrijire) își pot asigura în continuare supraviețuirea doar ecranându-se la abuz, negându-l, lăsându-l în afara conștiinței sau găsind justificări pentru el. Există deci o utilitate socială importantă în a nu fi conștient de abuz atunci când cel abuzează este cel de care depinzi pentru a supraviețui.

Atașamentul față de abuzator este motivatorul principal pentru a nu deveni conștient de abuz pentru că abuzul generează un conflict major, sentimentul că ești de trădat de cel care nu ar trebui să trădeze niciodată.

Din punct de vedere evoluționist, suntem extrem de abili în a detecta trădarea și răspundem la ea prompt, prin retragerea din relația care a produs-o. Însă în cazul unui copil retragerea nu e o opțiune. Nu se poate retrage pentru că depinde în mod fundamental de cel care l-a trădat, iar asta ar pune o nouă amenințare la adresa supraviețuirii sale. Și-atunci pentru supraviețuirea pe termen lung, e preferabil pentru copil să ecraneze informația despre abuz în raport cu mecanismele care controlează atașamentul. Abuzul nu este conștientizat ca abuz, abuzatorul este salvat în ochii copilului și relația merge înainte.

Sunt implicate multe mecanisme psihologice în încercarea de a camufla abuzul sau de a anula conștientizarea lui. Spre exemplu, prin disociere (o lipsă de integrare a gândurilor, emoțiilor sau a experiențelor în fluxul conștiinței), un copil reușește să supraviețuiască psihologic unor abuzuri sexuale repetate în familie. Experiența poate fi trăită ca aparținându-i altcuiva, vede scenele de undeva de sus, ca o experiență de decorporalizare.

Amnezia e un alt mecanism. De altfel, Freyd a arătat că evenimentele traumatice care au o componentă mai accentuată de trădare au drept consecință o afectarea mai accentuată a memoriei acelui eveniment. Victimele relațiilor interpersonale cronice au, de obicei, amintiri fragmentate, incoerente ale evenimentelor, dar retrăiesc emoțiile generate în acele relații ulterior, în diverse contexte de viață sub forma unor flashback uri emoționale. Am scris despre flashback-urile emoționale aici.

Amorțeala emoțiilor este un alt mecanism prin care se poate face această opacizare. Dar ceva nu doare, înseamnă că acel ceva nu există, nu?

Deși utile pe termen scurt, astfel de mecanisme cresc riscul de victimizare în alte relații pe viitor și au o mulțime de consecințe negative asupra sănătății fizice și psihice. Am scris aici despre consecințele pe termen lung ale stresului în copilărie.

Există, însă și alte mecanisme. Pentru a salva relația cu abuzatorul (relație de care în copilărie depindem pentru supraviețuire) se activează o serie de evaluări prin care se comută focusul de pe abuzator (a cărui imagine trebuie salvată) pe cel care abuzat. În acestă categorie intră mecanisme precum alienarea (deconectarea de la tine și de la alții), auto-învinovățirea cronică și sentimentul cronic de rușine sau rușinea toxică. Voi dedica o postare separată problematicii rușinii.

Scopul acestor evaluări este același: salvarea abuzatorului și menținerea relației de atașament. Și cum poți face asta mai ușor decât refocusând abuzul? Preluând responsabilitatea abuzului, asumându-ți vina pentru ce faci sau chiar pentru cine ești…

Ca de obicei,

Ramâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Pe site-urile de profil de limbă engleză, se vehiculează tot mai mult în ultima vreme conceptele  de abuz narcisic și cel de sindrom al victimei abuzului narcisic, ca fiind forme specific de abuz, respectiv efecte particulare ale acestuia. Descriind însă acest tip de abuz (ca o formă specific, distinctă) autorii articolelor atrag mereu atenția asupra faptului că abuzul narcisic este o categorie greu de identificat dacă nu a fost trăită personal pentru că tehnicile folosite de abuzator, dar și daunele psihologice și emoționale ale acestuia sunt greu de imaginat. De altfel, problematica poverii pe care persoanele aflate în relații abuzive cu persoane cu diferite tipare disfuncționale de personalitate devine din ce în ce mai prezentă în literatură.

Spre exemplu, Brown susținea aici că nu există o recunoaștere la nivelul politicilor de sănătate publică a felului în care aparținătorii persoanelor cu patologii de personalitate pot fi afectate de patologia acestora. În articolul citat Brown susține că peste 60 de milioane de americani sunt se află în această situație….Mulți alți autori atrag atenția că e important să creștem gradul de conștientizare asupra abuzului narcisic și fac apel la construirea unei baze de dovezi solide prin definirea și cercetarea extensivă a acestui tip special de abuz.

Dovezile empirice legate de acest tip specific de abuz sau efectele sale sunt, la această oră, reduse, dar conceptul în sine nu cred că ar trebui discreditat. Cred că merită să ne păstrăm mintea deschisă pentru că vocile celor care au fost victimele abuzului în relațiile cu persoane cu narcisism patologic se fac din ce în ce mai mult auzite și majoritatea dintre ele vorbesc o limbă comună.

Dacă e ceva care m-a frapat de-a lungul timpului din acest punct de vedere, această similaritate a poveștilor și a vocilor oamenilor m-a frapat…fie că era vorba de copii cu părinți narcisici, fie de adulți aflați în relații intime cu persoane cu narcisism patologic. Poate că tocmai astfel de voci pot fi un punct de start pentru cercetarea mai sistematică și mai acurată a specificului abuzului narcisic.

Wikipedia descrie abuzul narcisic drept o formă de abuz emoțional pe care persoană cu narcisism patologic o exercită asupra unei alte persoane. Scopul acestei forme de abuz implică utilizarea limbajului de o manieră care manipulează emoțional victima astfel încât acesta cedează controlul propriei minți abuzatorului. 

Scopul ultim al abuzului narcisic este cel de a ține captivă mintea și voința victimei. Nu uitați…într-o relație cu un narcisic totul este despre putere.

Căutând surse științifice pe această temă, am găsit un articol în care autorii descriu fazele abuzului narcisic în relațiile intime încercând să definească mai bine noțiunea de control aplicată în domeniul violenței domestice.

Descrierea mi s-a părut demnă de împărtășit pentru că am avut un déjà vu la prima lectură acesteia. Majoritatea experiențele persoanelor aflate în relații cu parteneri cu narcisism patologic urmează tiparul descris mai jos. Și din acest motiv, în speranța că poate cuiva i se ridică ceața de pe ochi și e scutit(ă) de o suferință inutilă, las aici această descriere.

Autorii descriu comportamentele specifice ale persoanei cu narcisism patologic în raport cu partenera/partenerul său funcție de stadiul relației dintre cei doi.

Astfel, începutul relației intime corespunde unui stadiu de idealizare. În acest stadiu, extrem de frecvente sunt comportamente precum:

“Love bombing” – Abuzatorul își bombardează ținta (noul partener) cu complimente și cadouri la scurt timp după ce o cunoaște și intensifică tot mai mult această “ploaie de atenții”. Va susține că o iubește și că e sufletul lui pereche foarte repede în relație. Îi va admira calitățile profesionale sau personale, o va pune pe-un piedestal (ceea ce îi va ridica și lui stima de sine). Aceasta creează o legătură foarte puternică între abuzator și viitoarea lui victimă, prin experiențe pozitive, flatante și care nu îi dau victimei timpul sau șansa de a reflecta asupra ceea ce se întâmplă.

Minciună patologică și prezentarea unui eu fals– Deseori abuzatorul are o poveste despre felul în care el însuși a fost o victimă în relațiile lui anterioare. Va crea o poveste patetică și siropoasă despre cât de nepotrivit a fost tratat în acea relație și toate relatările vor fi în favoarea lui. El nu are nici o responsabilitate, iar de eșecul relației e vinovat…în mod evident…celălalt.   Acest eu fals se construiește pe de-o parte voit pentru ca narcisicul să poată fi perceput așa cum își dorește el de partenerul său, iar pe de altă parte din cauza unor procese inconștiente cu sursă în copilăria sa.

O dată ce și-a prins partenerul în această plasă și acesta ajunge să idealizeze această imagine falsă și să se angajeze complet în relație, începe faza de devalorizare.

Personalitatea narcisicului începe să iasă la suprafață. Începe să-și trateze partenerul cu superioritate, să-l umilească în public, să-l ignore…Luna de miere a luat sfârșit. Nu mai ești cea mai/cel mai…dimpotrivă…devii exact opusul…

În faza de devalorizare, comportamentele tipice sunt cele de:

Critică excesivă– Abuzatorul începe, la modul insidious, să-și submineze partenerul. Va exercita asupra lui putere și control, iar asta îi va da satisfacție și îi va hrăni sentimentul de îndreptățire. În această face e posibil ca abuzatorul să înceapă să se simtă amenințat  de calitățile partenerului său, iar prin comportamentul său critic să compenseze această amenințare, menținându-și astfel stima de sine la nivele ridicate.

Ignorare și tăcere– Partenerul va trăi perioade în care e ignorant și redus la tăcere de abuzator. Este o nouă manifestare de control și putere și o nouă încercare a narcisicului de a-și crește stima de sine prin a se situa pe o poziție de superioritate în raport cu celălalt. Inevitabilul se produce și…

Victima cade de pe piedestal – Asta se întâmplă pentru a devaloriza victima și este felul în care narcisicul pregătește faza de abandon. Victimei I se găsesc fel de fel de defecte și cusururi, nu mai poate intra nicicum în grațiile partenerului său, orice gest sau părere este supusă unor critici aspre, este umilit și vocea îi devine tot mai pierită. Narcisicul are acum, în raport cu partenera/ul comportamente inconsistente, uneori e critic și abuziv, alteori e bun și generos, iar această inconsistență va crea confuzie pentru victimă astfel că abilitatea acesteia de a judeca cu claritate relația va fi din ce în ce mai redusă.

 Faza de abandon– În această fază, comportamentele abuzive se intensifică și urmează tipare precum:

Gaslighting– Am dedicat două postări acestui tip înnebunitor de abuz. Le găsiți aici și aici. Pe scurt…abuzatorul va încerca să distorsioneze fapte și să prezinte variante alternative la evenimentele de cuplu. Scopul acestui comportament este acela de a crea confuzie și de a face victima să-și pună la îndoială interpretarea realității.

“Amnezie” în legătură cu abuzul– Narcisicul își va nega comportamentele abuzive sau va pretinde că le-a uitat, nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce face/spune și va proiecta întreaga vină asupra partenerului său.

Minciună patologică– Va spune orice e nevoie pentru a-și discredita partenerul și a-și justifica abandonul și găsirea unui nou partener.

Abandonarea partenerului și angajarea rapidă într-o nouă relație …de multe ori duce două relații în paralel. Își crește astfel sentimentul de putere și control asupra celorlalți, tratând cu lipsă de onestitate ambele relații. Partenerul este abandonat, adesea fără o explicație din partea narcisicului.

Defăimarea partenerului– Narcisicul se poate lansa în campanii de defăimare a victimei prin care o creionează ca fiind instabilă. Am scris mai multe despre asta aici. Poate implica și terțe părți care îl ajută să împrăștie tot felul de informații în jur.

Triangularea– Narcisicul îi implică și pe alții (care cred în povestea lor) și care, la rândul lor, se lansează în comportamente de discreditare ale victimei.

Insulte și comportament lipsit de respect-Narcisicul se poate folosi de tot soiul de tactici de manipulare pentru a-și face victima să îi acorde din nou încredere, dar va folosi din nou acest capital de încredere pentru un nou ciclu de abuz. Care se repetă…și se repetă…și se repetă…

Autorii acestei descrieri atrag atenția asupra faptului că anumite comportamente din cele descrise mai sus pot fi folosite izolat de indivizi abuzivi, dar care nu prezintă narcisism patologic sau pot fi manifestate de anumiți indivizi din pricina imaturității lor sau a anumitor circumstanțe specifice de viață.

Însă, prin contrast, abuzul narcisic presupune un tipar similar de abuz care poate fi identificat în multiple situații și cu diverse persoane într-un număr semnificativ de relații ale persoanelor cu narcissism patologic. E o modalitate tipică de raportare la celălalt. Nu orice abuzator e narcisic, dar orice narcisic e abuziv.

Ca de obicei,

Rămâneți aproape…mai ales de voi înșivă.

Howard, V. (2019) Recognising Narcissistic Abuse and the Implication sfor Mental Health Nursing Practice, Issues in Mental Health Nursing, 40:8, 644-654

Am început aici descrierea stress-ului posttraumatic complex (C-PTSD), o temă care mă preocupă constant de ceva vreme. Cred că, cu oarecare simț de observație și cu lentila corectă, oricine e preocupat de problematica abuzului și a efectelor sale ar putea regăsi în jur indicii (nu puține) ale acestei tulburări. Și mi se pare foarte important să privim cu lentila corectă pentru că, de multe ori, persoane diagnosticate cu anxietate, depresie sau cu diferite alte tulburări se pot regăsi mai degrabă în tabloul pe care-l descrie stressul posttraumatic complex. De altfel, în una din cărțile sale, Pete Walker parafrazează un mare expert în traumă (John Briere) care spunea la un moment dat, că dacă C-PTSD ului i s-ar recunoaște legitimitatea, dimensiunile Manualului de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM)   (900 și ceva de pagini!) s-ar reduce la cele ale unui pamflet subțirel…

De obicei, cauza tulburării este asociată perioadelor prelungite de abuz fizic și/sau sexual, însă Pete Walker (dar și alți autori) consideră că și abuzul verbal și emoțional determină C-PTSD. Spre ex.,  disprețul cu care abuzatorul tratează victima este extrem de traumatizant datorită amalgamului de furie, dezgust și denigrare. Furia cauzează victimei frică, iar dezgustul o face să se simtă atât de rușinată încât va începe să nu se mai plângă, să normalizeze cumva abuzul și chiar să-i adoarmă instinctul de apărare în fața abuzului.

P.Walker  descrie în  Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA   principalele simptome ale stress-ului posttraumatic complex. Le voi descrie pe scurt aici

• flashback-uri emoționale (găsiți aici mai multe). Sunt cele mai puțin cunoscute, dar cele mai frecvent trăite de persoanele cu traumă complexă. Sunt emoții trecute, emoții pe care în mod repetat le-am trăit în timpul situațiilor traumatice declanșate de situații din prezent. Deseori nu realizăm că emoții intense de frică sau furie sunt flashbackuri, că vin din trecut și părem a fi foarte iraționali.
• rușine toxică. De multe ori abuzatorul face victima să creadă că abuzul s-a întâmplat din cauza ei, că ei l-au provocat și că nu merită să fie tratată mai bine. Problema rușinii toxice merită o postare separată și o voi face în viitor.
• o voce critică interioară foarte virulentă. Este vocea internalizată a părintelui, fie foarte critică, fie punitivă, fie extrem de solicitantă și exigentă. O voce care devine a noastră într-o asemenea măsură încât devenim orbi la toate modalitățile prin care această voce, care nu ne aparține, ne distruge încetișor viața. Este vocea care te învinovățește pentru orice comportamente pe care le faci și care ți-ar putea atrage respingerea părinților.
• stimă de sine foarte fragilă
• abandon de sine
• tulburare de atașament (voi relua într-o postare separată)
• sensibilitate extremă la stress (am descris aici mecanismul)
• schimbări radicale de dispoziție
• dificultăți în relațiile cu ceilalți (din cauza tipului de atașament pe care l-am format cu părintele). Vom dezvolta această temă în viitor.
• declașarea rapidă a răspunsurilor de tip flight-or-fight
• disociere (prin implicare în activități de distragere)
• ideație suicidară. Aici se impune o mențiune. Pete Walker descrie ideația suicidară a persoanelor cu C-PTSD ca fiind una de tip pasiv, care nu se traduce în intenția activă de suicid. E, mai degrabă, un flashback al situațiilor din copilărie, situațiile în care sentimentul de abandon e atât de profund, încât nu vezi altă cale  de a-l face să dispară decât să se termine totul, pentru totdeauna…E important să ajungem să înțelegem că acel sentiment de neajutorare, când nu mai vrei decât ca totul să se termine este, de fapt, activarea unui sentiment pe care l-am trăit frecvent cândva (o formă de flashback emoțional). Însă atunci eram, cu adevărat niște copiii neajutorați, aflați în puterea altora, lipsiți de resurse și opțiunea de a opri abuzul. La maturitate însă,  tabloul e schimbat, nu mai suntem copiii neajutorați care-am fost cândva. Avem opțiuni, resurse și suport pentru a opri situațiile abuzive.
•  întârzieri în dezvoltare (developmental arrests) în diferite arii ale vieții:
  • acceptarea de sine
  • un sentiment clar al propriei identități
  • compasiunea față de sine
  • auto-protecția
  • capacitatea de a obține confort din relațiile cu ceilalți
  • capacitatea de a te relaxa
  • motivație și efort de voință
  • pace interioară
  • grija pentru sine
  • încredere în sine
  • respect față de sine

Atunci când creștem în ideea că nu merităm ceva mai bun, că suntem ființe „stricate” cumva, când nu învățăm de la cei în puterea cărora ne aflăm să ne acceptăm și să fim blânzi cu noi înșine, e extrem de greu să devenim adulți încrezători și împăcați cu noi. Dar nu e imposibil.

E nevoie de conștientizare, de multă informare, de multă muncă în interiorul nostru, cu noi înșine și de multă compasiune față de sine. O temă dragă mie, la care voi reveni…

Până atunci,

Rămâneți aproape. Mai ales, de voi înșivă…

Surse: Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma

sursa foto: https://charlottefarhanartactivism.com/2016/06/15/waking-up-from-terror-to-panic-ptsd-awake-and-asleep/

Am pregătit azi o postare despre indiciile esențiale la care ar trebui să fim atenți în relația cu o persoană care ar putea avea o tulburare de personalitate narcisistă. Aceste criterii ar putea fi însă  semnale de avertizare indiferent de tipul de disfuncție a personalității cu care avem de-a face.

Acești indicatori au fost descriși de dr. Craig Malkin în cartea sa Re-Thinking Narcissism:

1. Un tipar de negare a comportamentului abuziv

Dacă persoana își neagă comportamentul și impactul  asupra celorlalți…abandonați orice formă de speranță. Nu pot fi ajutați, iar relația nu poate fi salvată.

Negarea e un mecanism defensiv. Persoana pusă față în față cu un fapt care e prea inconfortabil de acceptat, alege să-l respingă și insistă că e e fals în ciuda evidențelor. Mai simplu, negarea înseamnă a te minți pe tine însuți și a crede (uneori cu disperare) minciunile pe care ți le spui. Dacă le repeți de suficiente ori, ți-ai rescris povestea și devin adevărurile tale fundamentale…

Narcisicul se angajează în negare pentru că îi servește lui însuși (e self-serving), îi permite să aibă întotdeauna dreptate, să se simtă bine cu propria persoană și să-și creioneze imaginea socială așa cum și-o dorește. Indiferent de costurile asupra celorlalți…

Lipsa lui de empatie îi permite să privească o persoană care plânge din cauza remarcilor lui răutăcioase și să creadă ca ea nu e, de fapt, rănită…încearcă doar să-l manipuleze… Sau…dacă acceptă că persoana ESTE totuși rănită, cu siguranță nu e din cauza a ceea ce a spus el, ci pentru că a ALES să fie rănită.

Negarea poate fi aplicată pentru orice. Normele? Pentru narcisic se aplică doar dacă e prins, dar tu ai face bine să le respecți. Casa lui poate să fie un dezastru, dar a ta e obligatoriu să fie supercurată.

Negarea e un element fundamental al narcisismului patologic. Fără abilitatea de a-și nega sentimentele de rușine sau inadecvare, fără abilitatea de a nega cum acțiunile lui îi afectează pe ceilalți, narcisismul nu ar fi posibil. Negarea le permite să nu-și asume responsabilitatea faptelor lor și să arunce vina mereu în spatele altcuiva. Iar asta le salvează imaginea. Iar imaginea e totul…

2. Un tipar constant de comportament abuziv (fizic sau emoțional). Dacă persoana e abuzivă, ea este cea care trebuie să pună capăt acestui comportament. Este strict în controlul ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, șansele ca relația să se însănătoșească sunt egale cu zero.
3. Tipar de comportament marcat de minciuni/înșelăciune și care nu e însoțit de vreo formă de remușcare. Remușcarea și regretul nu sunt unul și același lucru.  Persoanele cu o astfel de patologie a personalității pot simți regret (sau alte emoții negative) mai ales dacă sunt în mod direct afectate de situația în cauză. A simți remușcare înseamnă a avea un sentiment profund de îngrijorare în raport cu ceva ce ai făcut (intenționat sau neintenționat) și care a produs celorlalți o anumită suferință. E un răspuns moral la un eșec moral și se naște dintr-un sentiment de vinovăție. Regretul e focalizat pe sine, în timp ce remușcarea îi implică pe ceilalți.

Trăiți cu ochii larg deschiși și…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….

https://www.drgeorgesimon.com/shame-guilt-regret-remorse-and-contrition/

https://www.sciencedaily.com/releases/2013/06/130619101434.htlm

Malkin, C. (2015), Rethinking Narcissism- The Bad -and Surprising Goog- about Feeling Special, Harper Collins Publishers.

Pagina dr. Malkin

https://news.yale.edu/2016/11/28/psychopaths-can-regret-bad-decisions-don-t-learn-them

Ultimele două postări au fost dedicate descrierii agresivității mascate și a tacticilor de manipulare  folosite de agresorii mascați. Am ținut reflectorul pe agresor și am explicat aici  de ce e important să cunoaștem, în primul rând, situația cu care avem de-a face.

Acum mutăm reflectorul pe cel manipulat, pe victimă. Încercăm să găsim modalitățile prin care poate ieși din ceață și poate reintra în roluri corecte în relațiile cu cei din jur.

Premisa de la care se pleacă este aceea că în relațiile disfuncționale,  agresorul e cel care stabilește regulile. Relația este dezechilibrată, iar victima abuzului riscă să-și piardă identitatea și dreptul său la un rol sănătos, într-o relație echilibrată. Despre aceste drepturi am scris aici.

În acest sens devine imperioasă redefinirea termenilor angajamentului, a relației și interacțiunii. Pentru acestea sunt necesare 6 condiții esențiale (Simons, 2010):

1. Să te eliberezi de concepțiile tale greșite asupra naturii umane și comportamentului uman

Cea mai importantă eroare, din acest punct de vedere, este să asumăm că toată lumea e la fel. Personalitățile agresive sunt foarte diferite de majoritatea dintre noi, nu gândesc ca noi și nu văd lumea cu aceiași ochi. Cam tot ce-am învățat și știm noi despre comportamentul oamenilor nu li se aplică…

2. Să evaluezi (mai) corect caracterul celorlalți

Rețineți că agresivitatea (fățișă sau mascată) transpare în  modalitățile obișnuite de comportament ale persoanei în relațiile cu ceilalți. Americanii au o expresie…If it walks and talks like a duck… Dacă merge și măcăie ca o rață… este o rață…Concluzia o trageți dvs…

Dacă o persoană tot timpul vrea să-și impună voința, spre ex., nu acceptă feedback niciodată vis a vis de comportamentul său, nu acceptă un răspuns negativ etc., puteți asuma în mod corect că aveți de-a face cu o personalitate agresivă.

Dacă o persoană  îți dă rareori un răspuns clar la o întrebare clară, dacă găsește întotdeauna scuze pentru comportamentele nepotrivite, te face mereu să te simți vinovat/ă și încearcă mereu să te arunce în defensivă prin folosirea unor tactici de manipulare și control, puteți asuma în mod corect că aveți de-a face cu o personalitate mascat agresivă.

3. Să îți crești nivelul de conștientizare de sine (self-awarness), adică să fii în mod special atent la aspectele propriului tău caracter/comportament

Avantajul major al oricărui manipulator este acela că își cunoaște victima și caracterul ei suficient de bine pentru a ști cum va răspunde la tacticile lui.  Știe, spre ex., dacă-i va căuta scuze sau dacă se va învinovăți sau dacă reacționează la rușine.

Dr. Simons ne sfătuiește ca, atunci când ne analizăm propriul comportament, să fim atenți la următoarele aspecte:

• Naivitatea. Mai ales dacă ești persoana căreia îi vine greu să creadă că alții ar putea minți, înșela sau ar putea fi lipsiți de empatie. Puteți manifesta ceea ce Dr. Simons numește negare “nevrotică” adică refuzul de a accepta realitatea doar după ce ați fost de o mulțime de ori în postură de victimă.
• Conștiința morală supra-dimensionată. Întrebați-vă dacă sunteți de obicei mai dur cu dvs. decât cu ceilalți. Sau dacă cineva vă rănește, vă grăbiți să vă învinovățiți mai degrabă pe dvs., iar lui să-i găsiți scuze pentru că așa e…uman etc….
• Încredere în sine scăzută. Poate că mereu vă îndoiți de dreptul dvs. de a vă îndeplini nevoi și dorințe (legitime) sau poate nu aveți încredere în capacitatea dvs. de a rezolva un conflict. Dacă vă regăsiți în astfel de descrieri e posibil să înăbușiți lupta din fașă și să deveniți defensivi atunci când sunteți provocat de o personalitate agresivă.
• Supra-intelectualizare. Sau poate că sunteți una dintre persoanele care se străduiesc prea tare să înțeleagă. Sau poate credeți că oamenii au comportamente nepotrivite doar atunci când există… un motiv rezonabil, legitim…în acest caz vă puteți iluziona că simpla înțelegere a acestor motive va schimba lucrurile. Aaveți mare grijă! Uneori, dacă vă concentrați prea mult pe posibilele cauze ale comportamentului celui care vă manipulează, puteți ajunge să îl scuzați. Sau riscați să cheltuiți mult timp și multă energie făcând asta încât vă auto-sabotați prin faptul că nu vă protejați și nu încercați să vă întăriți pe dvs.
• Dependența emoțională. E posibil să aveți caracteristicile unei personalități submisive, supuse și aveți temeri inconștiente legate de independență și autonomie. Cu cât sunteți mai dependent/ă emoțional de o persoană, cu atât sunteți mai vulnerabil la manipulare și exploatare.

4. Să recunoști și să numești corect tacticile de manipulare și să răspunzi în mod corespunzător. Învață tacticile și denumirile lor pe de rost! Am prezentat tacticile cele mai folosite aici și aici. Numește-le exact atunci când sunt folosite!

Și rețineți o  regulă fundamentală: Nu vă lăsați dărâmat de tactica în sine. Țineți minte că manipulatorul luptă pentru ceva. Apoi răspundeți doar în baza a ceea ce, în mod legitim, doriți sau aveți nevoie. Nu reacționați instinctiv sau defensiv.

5. Să încetezi să mai porți bătălii care sunt deja pierdute

Oamenii care sunt în mod frecvent victima abuzului sau manipulării devin atât de confuzi, frustrați și deprimați încât nu mai pot gândi clar și rațional. Dr. Simons consideră că deprimarea apare datorită sentimentelor de lipsă de putere și lipsă de speranță care însoțesc orice situație implacabilă, pe care nu o poți influența, o luptă pentru care nu ai șanse reale de câștig. Iar această luptă imposibil de câștigat pe care o duc victimele manipulării este, deseori, încercarea lor de a schimba persoana care îi abuzează și îi manipulează. Cad în capcana de a încerca mereu și mereu să își dea seama ce anume ar trebui să facă sau să spună pentru ca manipulatorul să se comporte diferit.

Însă aceasta e o luptă fără sorți de izbândă. Nu putem schimba pe nimeni! Nu putem fi responsabili decât de propriul nostru comportament, nu de al altcuiva! 

Această luptă continuă cu morile de vânt generează furie, frustrare, lipsă de speranță și depresie. O dată ce ajung la depresie, victimele nu mai au energia necesară pentru a se apăra….

6. Să știi cum să menții o poziție de putere personală în relațiile cu ceilalți

Timpul și energia noastră nu pot fi investite decât în propriul nostru comportament- este singurul asupra căruia avem control și putere de schimbare. Pentru multe din victimele abuzul și manipulării  e greu să accepte că trebuie să-și asuma povara de a-și schimba PROPRIUL COMPORTAMENT pentru a îmbunătăți relația cu manipulatorul.

Cei care au fost vreme îndelungată victima manipulărilor sunt, de obicei, storși de energie și nu se mai simt în stare să facă tot ei efortul de schimbare. Dar altă cale nu există. A aștepta ca el sau ea să schimbe e o iluzie care costă scump. Schimbarea o putem noi, cu noi înșine. O dată ce apar primele efecte, încrederea noastră se poate construi. Mai multe despre asertivitate, limite personale și acceptarea consecințelor lor în postarea viitoare.

Ca de obicei…Rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă….

Sursa:

Simon, G. K (2010), In Sheep’s Clothing: Understanding and Dealing with Manipulative People, Parkhurst Brothers Publishers Inc.

Continuăm azi cu prezentarea tacticilor de manipulare folosite de persoanele cu agresivitate mascată. Pentru o definire a agresivității mascate puteți merge la  postarea anterioară. Dacă vă interesează aprofundarea subiectului, vă recomand cartea dr. Simons, In Sheep’s Clothing.

Inducerea de vină (guilt tripping) Aceasta e una din cele două arme favorite ale agresorilor ascunși (cealaltă e inducerea de rușine). Este o tactica de intimidare foarte specială. Unul din lucrurile pe care personalitățile agresive îl știu e că alte tipuri de persoane au un altfel de simț și conștiință morală.

Iar manipulatorii știu foarte bine să folosească acest simț moral superior al victimelor lor pentru a-i ține într-o poziție de supunere și inferioritate și într-o stare de anxietate și îndoială de sine. Cu cât conștiința morală a victimei e mai puternică, cu atât e mai eficientă folosirea vinei ca armă.

Personalitățile agresive de toate tipurile folosesc inducerea de vină atât de frecvent și de eficient ca tactică de manipulare încât ilustrează perfect ce diferit e caracterul lor comparativ cu alte personalități (de ex, cele nevrotice). Continuă să citești

Mi-ați cerut prin mesaje pe blog, dar și pe pagina de facebook să vorbesc despre ce putem face pentru a ne apăra și a ne reconstrui după ce am trăit sau am crescut lângă o persoană abuzivă. Vom vorbi în detaliu despre asta la Prizonieri în Oglindă. Dar cred că primul pas spre vindecare și creștere este SĂ RECUNOAȘTEM ABUZUL ȘI SĂ-L NUMIM. Să putem, aflați fiind față în față cu cea/cel care ne manipulează, să recunoaștem corect ceea ce se întâmplă. Fără asta vom face în continuare jocul, adică NE VOM ÎNVINOVĂȚI PE NOI ÎNȘINE PENTRU ABUZ pentru că asta e sămânță principală pe care o sădește în mintea noastră. Din această cauză voi mai dedica o serie de postări tacticilor de manipulare. Nu există vindecare fără conștientizare!

Notă: Nu încurajez, sub nici o formă, lipsa de responsabilitate pentru propriul comportament în relațiile pe care le avem cu ceilalți. În relațiile SĂNĂTOASE, fiecare dintre cei implicați își asumă responsabilitatea pentru ceea ce face, ceea ce spune sau ceea ce simte. Dar în relațiile NESĂNĂTOASE, dezechilibrate și abuzive, abuzatorii fac exact opusul: folosesc abuzul pentru a controla și domina victima și încearcă să o convingă că ea sau el e vinovat pentru tot ce se întâmplă. Iar victima trebuie să învețe să se apere.

Vă spuneam aici că abuzul emoțional e o formă de “spălare a creierului” care erodează încet sentimentul de siguranță al victimei, sentimentul că e valoros ca ființă umană și încrederea în sine și în ceilalți. Este mai devastator decât abuzul fizic pentru că dezintegrează progresiv chiar simțui identității persoanei, al propriului sine. De altfel, esența oricărei forme de abuz (fizic, sexual) este abuzul psihologiv, emoțional.

Abuzul emoțional include un tipar de abuzuri verbale (insulte, jigniri), amenințări, intimidări, critică exagerată, dar și tactici mai subtile precum manipularea și inducerea de vină. Continuă să citești

Descriam într-o postare anterioară legăturile traumatice (trauma bonding). Patrick Carnes le numește în cartea sa The Betrayal Bond: Breaking Free of Exploitive Relationships  “betrayal bonds” sau legături ale trădării. Autorul consideră abandonul prin trădare mai dăunător decât neglijența, pentru că trădarea e intenționată și servește intereselor abuzatorului (adică e “self-serving”). Dacă e suficient de severă, devine traumatică. Ce duce trădarea înspre traumă sunt sentimentele de frică și teroare care o însoțesc.

Carnes propune următoarele indicii care ne indică prezența unei legături traumatice între abuzator și persoană abuzată.  Pot fi utile nu doar terapeuților, ci și persoanelor care se află în preajma unei persoane abuzate și care ar putea să tragă un semnal de alarmă. Continuă să citești

Toți oamenii și mai ales copiii caută prezența figurii de atașament în fața unui pericol extern. Durerea, frica, oboseala sau pierderea toate accentuează căutarea persoanei acre poate oferi confort.

Legătura traumatică (trauma bonding) reprezintă o formă de atașament foarte adictiv (care creează dependență) față de o persoană care ne rănește. (Carnes, 1997). Victima ajunge până la punctul la care se învinovățește pe sine pentru situația de abuz, consideră că n-a făcut destul, că ar trebui să mai încerce, că situația e datorată defectelor pe care le are….

Acest tip de atașament face persoana să nu mai aibă încredere în propria judecată și să-și supună sănătatea unui risc tot mai mare. Acest tip de atașament se numesc legătură traumatică.

Legătura traumatică apare atunci când victima se atașează de cineva care e toxic și distructiv pentru ea. Adulții supraviețuitori ai familiilor abuzive și disfuncționale, de exemplu, se luptă cu astfel de atașamente. Refac acest tip de legătură deseori și în relațiile intime ca adulți. E o loialitate necondiționată pentru o persoană toxică.

Dutton and Painter au elaborat în 1981 teoria legăturii traumatice. Aceasta susține că atașamentele emoționale puternice se dezvoltă datorită faptului că relațiile abuzive au două caracteristici esențiale:

1. presupun un dezechilibru de putere

Acestea apar fie în relațiile părinte-copil (unde sunt evidente) fie în relațiile de cuplu, unde pot fi determinate de factori economici sau de altă natură. E o dinamică ciudată: pe măsură ce acest dezechilibru se intensifică, cel aflat în inferioritate se evaluează din ce în ce mai negativ și se percepe ca fiind tot mai slab și simte tot mai acut nevoia de a fi dominat. Acest ciclu de dependență produsă de relație se tot repetă și creează o legătură afectivă puternică dinspre cel cu putere scăzută spre cel cu putere mai mare. Concomitent, cel cu mai multă putere dezvoltă un sentiment exagerat al propriei puteri, care maschează măsura în care și el e dependent de cel inferior pentru a-și menține acest sentiment de putere.

2. tratamentul rău (abuzul) alternează cu tratamentul bun. Cel care domină, periodic și intermitent, îl maltratează pe cel inferior prin amenințări sau abuz emoțional și/sau fizic. Victima trăiește alternanțe periodice între o stare negativă (atunci când e abuzată) și una pozitivă, de ușurare, după ce abuzul încetează.

Acest abuz intermitent dezvoltă legătura emoțională care ține victima prizonieră în relație.

Acest “atașament paradoxal” a fost demonstrat prima oară la animale. De exemplu, într-un studiu pe maimuțe, Harlow a arătat cum “consecința imediată a respingerii din partea mamei este intensificarea eforturilor puilor de a-i căuta proximitatea”.

La oameni legătura traumatică a fost demonstrată, spre exemplu, la persoanele care au fost luate ostatice (Strentz, 1979), la copiii proveniți din familii abuzive (Kempe & Kempe, 1978) sau la membrii unor culte religioase  (Conway & Seigelman, 1978). Toți autorii sunt citați de Dutton and Painter (1981).

Dutton și Painter au demonstrat și ei mecanismul legăturii traumatice într-un studiu pe 75 de femei aflate în relații în care erau abuzate fizic sau emțional.

În cazul abuzului în familie, mecanismul e și mai accentuat de contrastul dintre teroare și violență, pe de-o parte și reconcilierea și supunerea de după, pe de altă parte.

În postarea viitoare voi discuta simptomele legăturilor traumatice așa cum au fost prezentate de Carnes în 1997.

Rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

Van der Kolk, B.A. (1989) The Compulsion to Repeat the Trauma Re-enactment, Revictimization, and Masochism, Psychiatric Clinics of North America, Vol. 12, No 2,  389-411

Dutton, D.G., Painter, S., (1993) Emotional Attachments in Abusive Relationships: A Test of Traumatic Bonding Theory Violence and Victims, Vol. 8, No. 2

Vă spuneam aici care e scopul principal al abuzului de tip GASLIGHTING și care sunt efectele acestei forme de manipulare asupra victimelor. Astăzi voi detalia comportamentele specific pe care abuzatorii le folosesc pentru a-și aduce victima în punctul la care aceasta ajunge să se îndoiască de realitate și să pună sub semnul întrebării capacitatea ei de a judeca.

Cum are, așadar, loc manipularea victimei? Ce fac, de fapt, abuzatorii?

Mint în față, cu seninătate Știi foarte clar că ce-ți spune e o minciună sfruntată, dar te minte cu seninătate. O dată ce ți-au spus o mare minciună, nu mai ești sigur pe nimic din ce-ți spun. Scopul lor este să-și țină victima într-o stare de labilitate și lipsă de siguranță. Continuă să citești