Vi-l aminteam pe dr. Craig Malkin și cartea sa în această postare. Din experiența sa de psihoterapeut care a lucrat cu copiii ajunși la maturitate ai narcisicilor a compilat o serie de efecte pe care le-a observat de-a lungul timpului la aceștia. În mod evident, aceste efecte se suprapun și nu apar izolat unele de altele. Le veți regăsi de altfel, într-o formă sau alta, la orice sursă de informare care tratează tema asta. Și le veți regăsi, sfâșietor ilustrate, în poveștile de viață ale oamenilor de pe formurile de profil.

Mai multe puteți găsi aici

Auto-învinovățirea cronică

Copilul unui părinte narcisic își trăiește viața mergând pe coji de ouă ca să evite izbucnirea unei crize în relația cu părintele. Dar copil fiind, lipsit de putere și de libertatea de-a fugi e prins ca  într-o capcană. Nu poate pleca pur și simplu. Unde s-ar putea duce? Și astfel ajunge să ia pe umerii săi  toată responsabilitatea relației. “Eu sunt problema”.  A nu exprima dezmăgire sau furie atunci când părintele spune sau face lucruri care-l rănesc devine un tipar stabil pentru el.

E, de fapt, un schimb: “Eu sunt problema. Trebuie să fiu mai atent, mai bun, mai performant și poate…atunci…va fi mai bine”. Practic, face un schimb între simțul de putere personală și stima de sine și speranță, speranța că dacă el se străduiește mai mult, părintele se va schimba.

Echoism

Părinții narcisici pot fi extrem de explozivi sau extrem de fragili. În primul caz vor izbucni în crize de furie de fiecare dată când copilul se abate de la ce părintele prescrie. Cei fragili însă, la orice nemulțumire a copilului sau la comportamente de revoltă urmează un tipar de tipul   victimizare “de ce crezi despre mine că sunt un părinte așa rău…”.

Ambele tipare duc la ceea ce dr. Malkin numește “echoism”. Termenul se poate înțelege mai bine dacă ne-amintim legenda lui Narcis și Echo. Echoismul este lipsa vocii, frica de a-ți exprima nemulțumirea sau de a-ți cere dreptul la identitate. Dreptul de a avea o altă părere. Și sentimente și emoții care nu convin părintelui. Frica de a nu fi o povară. Copiilor narcisicilor nu doar că le lipsește vocea care ar putea da glas nevoilor lor. De cele mai multe ori nici măcar  măcar nu-și cunosc nevoile. Sunt atât de adânc îngropate încât nci măcar în șoaptă nu mai vorbesc. Cum ar putea avea loc și ei în tablou?

Logica e următoarea: “Dacă acțiunile mele au un impact cât de mic atunci poate că lucrurile vor merge mai bine”. Acest efect e mai probabil să apară la copiii foarte sensibili. Aceștia sunt copiii care, ajunși la vârsta adultă, tind să intre în relații extrem de disfuncționale cu parteneri abuzivi și să dezvolte co-dependență.

Dr. Grossman, un alt terapeut specializat în munca cu copiii adulți ai narcisicilor spune într-un eseu că a remarcat câteva întrebări esențiale care apar frecvent în mintea clienților lui. Cine sunt? Am eu vreo formă de valoare ca persoană? De ce nimeni nu mă vede și nu mă aude? Și uneori chiar și o patra: De ce-aș trăi eu?

Probabil că aceste întrebări sunt consecința acestui echoism.

Prin opoziție, un alt tip de răspuns al copilului la abuzul părintelui narcisic este cel de tip revoltă, riscul fiind ca, la vârstă adultă, copilul să devină el însuși un abuzator, de un narcisism extrem. Nina Brown, în cartea sa Children of the Self-Absorbed,  îl numește răspunsul de tip asediu. Voi vorbi mai multe despre acest tip de răspuns într-o postare viitoare.

Atașament insecurizant

Tendința noastră, a tuturor, este ca atunci când suferim sau suntem vulnerabili, să ne întoarcem spre o persoană care ne poate da confort și siguranță. E persoana în care avem încredere că va fi acolo și va dori să înțeleagă prin ce trecem. Aceasta e persoana cu care facem atașamentul. E un subiect foarte vast și extrem de important pe care-l voi mai aborda pe blog. Deocamdată rămân la o idee centrală: copiii crescuți de părinți narcisici dezvoltă o formă de atașament insecurizant. Fie o formă anxioasă în care fug mereu după conectarea cu ceilalți și devin foarte sensibili la orice indiciu că celălalt s-ar putea retrage, fie o formă evitantă în care fac eforturi să-i țină pe ceilalți departe pentru a evita suferința.

Independență extremă

Copiii ale căror nevoi au fost amenințătoare sau incomode pentru părinte ajung ca adulți la punctul la care nu-și mai doresc să aibă nevoie de nimic, de la nimeni.

Un alt efect pe care dr. Malkin l-a observat în practica sa profesională este așa numită “panică a nevoilor”. Pentru că și-au negat nevoile pentru prea mult timp, copiii adulți ai narcisicilor se confruntă la un moment dat în viața lor cu o criză în care simt nevoie de ceva mai mult, când nevoile devin extrem de presante și te îngrozesc. E o perioadă marcată de un sentiment de urgență, în care presiunea nevoilor nesatisfăcute ale copilului nu mai poate fi ignorată.

PTSD

Un alt posibil efect care e, propriu-zis, un corolar al celor de mai sus este PTSD (tulburarea de stress post-traumatică). Dar eu cred că vorbim mai degrabă de o formă a PTSD-ului…așa-numita C-PTSD sau complex-PTSD. Voi dedica o serie de postări acestei tulburări. Acolo mi se pare cheia de înțelegere nu doar a efectelor, ci și a modalităților de vindecare.

Am discutat aici și aici despre mama narcisică. Continuăm azi cu a treia parte a acestui text  care surprinde foarte bine comportamentele și atitudinile mamei cu narcisism. Efectele acestor comportamente asupra copiilor lor le voi discuta în postările viitoare, dar pentru o imagine de ansamblu găsiți informații aici.

“ Mama narcisică trebuie să fie tot timpul în centrul atenției  Această nevoie e trăsătură definitorie a narcisistului și mai ales a mamelor narcisiste pentru care copiii există cu scopul de a fi o sursă de atenție și adorație.  Mamele narcisiste pot crea situații ciudate în care pot fi centrul atenției: sărbătoriri, comemorări, comportamente nepotrivite contextului doar ca reflectorul să fie pe ele.

Încearcă mereu să pună reflectorul pe ea și să strice orice ocazie în care altcineva e în centrul atenției (mai ales dacă e vorba de copilul căruia i s-a desemnat rolul de țap ispășitor). Mamele narcisice mai în vârstă vor folosi limitările naturale ale vârstei pentru a fabrica drame, fie își neglijează sănătatea, fie fac lucruri care știu că le sunt dăunătoare. Asta le dă posibilitatea să-și “recupereze investiția” pe care au făcut-o atunci când și-au antrenat copiii pentru ca aceștia să le ofere toată atenția lor. Ești într-o poziție extrem de dificilă: chiar dacă nu ai ce să faci sau dacă au fost niște cauze care puteau fi evitate ușor, dacă nu îi oferi atenția și asistența ta, vei crea o imagine foarte negativă pentru cei din jur…

Mamele narcisice manipulează emoțiile pentru a se hrăni cu durerea celor din jur  Acest comportament bizar și bolnav e atât de comun mamelor narcisice încât copiii lor ajung să le numească “vampiri emoționali”. Spune și face lucruri cu singurul scop de a răni, tachinează în legătură cu lucrurile pentru care ai o sensibilitate aparte (uneori chiar cu un zâmbet pe buze…). Strecoară câte un comentariu răutăcios sau aduce în conversații subiecte care sunt dureroase pentru tine studiindu-ți foarte atent reacțiile. Se hrănește cu emoțiile tale.

O altă formă de vampirism emoțional e cea prin care combină comportamentul de căutare a atenției cu o dorință ca ceilalți să se simtă inconfortabil, să sufere… Pentru că deseori joacă rolul martirului, construiește drame fabricate cu grijă bazate pe milă de sine. Plânge și se lamentează că nimeni n-o iubește, că toată lumea e egoistă, că nu mai vrea să trăiască, mai bine ar muri și gata!

Mai mult și chiar mai ciudat, astfel de episoade pot gravita și în jurul tragediilor altor persoane, iar ea povestește cât de mult suferă prin…asociere…Plânge pentru drama cuiva care e, de fapt, drama unui om care nu o preocupa deloc cu 5 minute mai devreme…

Mereu își impune propria ei voință  Insistă ca lucrurile să meargă doar cum vrea ea tot timpul. Va manipula în orice mod să obțină ce-și dorește, chiar dacă obiectivul în cauză nu merită efortul sau dacă acest efort transcede limitele unui comportament normal. Va face orice îi stă în putință pentru a-ți arăta că ei nu îi spui NU. Continuă să citești

Am început să discut aici despre mama narcisică.

 Textul de mai jos  e preluat de aproape toate site-urile care se ocupă de problematica părinților narcisici și efectele asupra copiilor lor. Poate fi folosit pentru uz necomercial, așa că l-am tradus de-aici, pentru că surprinde foarte bine comportamentele și atitudinile mamei cu narcisism. Efectele acestor comportamente asupra copiilor lor le voi discuta în postările viitoare, dar pentru o imagine de ansamblu găsiți informații aici.

„Mama narcisică subminează   Realizările tale sunt remarcate doar atâta vreme cât ea își poate asuma credit pentru ele. Orice succes pentru care ea nu-și poate asuma credit e fie ignorat, fie diminuat.  În contextele în care tu ești centrul atenției și nu există șansa ca ea să fie centrul atenției, va face tot posibilul fie să prevină respectivul context, fie să nu-și facă apriția, fie să plece mai devreme, fie să se comporte ca și cum nu-I așa mare lucru, fie prin a crea situații în care reflectorul poate fi pus pe ea. Spre ex., poate crea un scandal la nunta fiicei/fiului pentru a se asigura că e personajul principal!!!

Mama narcisică critică și denigrează  Prin toate mijloacele te lasă să crezi că ești mai puțin în ochii ei comparativ cu alții. Dacă cumva te plângi de comportamentul cuiva, îi va lua partea chiar chiar dacă nu cunoaște persoana respectivă. Și nu o face pentru că îi pasă de acele persoane sau dintr-un simț al dreptății. O face doar pentru a-ți reaminti că tu nu poți avea dreptate.

Face generalizări frecvente, de genul “Întotdeauna ai fost dificil(ă)!, Niciodată nu ești în stare să termini nimic!” sau lansează remarci colaterale de genul…pe ea nimeni n-o iubește, nimeni nu face nimic pentru ea sau toată lumea e egoistă…atunci când ești singura persoană din încăpere.

Îți minimalizează și ignoră opiniile sau experiențele. Ideile tale sunt primite cu condescendență sau acuzații (Citești prea multe! Eh, dargă, nu putem fi toți așa deștepți ca tine!) și va lua în râs chiar și cunoștințele pe care le ai în propriul domeniu de expertiză. Va primi astfel de informații cu ironii, grimase și exclamații (Nu mai spune!, Chiar așa?! Așa spune studiul ăla?)

Te face să te te îndoiești de mintea ta sau să pari nebun(ă)  Dacă încerci să o confrunți în legătură cu ceva ce-a făcut, își va spune să “ți se pare, ai o imaginație bogată”, că habar n-are despre ce vorbești etc. Va pretinde că nu-și amintește nici măcar evenimentele memorabile, negând cu înverșunare ce s-a întâmplat. Acest mecanism de manipulare extrem de agresiv este cunoscut drept GASLIGHTING și este comun tuturor formelor de abuz. Victimelor li se sabotează percepția realității astfel încât acestea ajung să nu mai aibă încredere în judecata, memoria sau intuiția lor. Victima devine astfel mai ușor de manipulat de abuzator.

Voi vorbi mai mult despre acest tip de abuz într-o postare separată. Continuă să citești

Descrierea mamei narcisice pe care o găsiți mai jos e un text preluat de aproape toate site-urile care se ocupă de problematica părinților narcisici și efectele asupra copiilor lor. Textul poate fi folosit pentru uz necomercial, așa că l-am tradus de-aici, pentru că surprinde foarte bine comportamentele și atitudinile mamei cu narcisism. Efectele acestor comportamente asupra copiilor lor le voi discuta în postările viitoare, dar pentru o imagine de ansamblu găsiți informații aici.

Pentru că e un text extrem de lung, articolul va apărea într-o serie de 4 postări.

“Pentru tot ce face există o scuză  Există mereu o scuză la îndemână sau o explicație. Actele de cruzime sunt îmbrăcate în termeni drăgăstoși. Acțiuni ostile le prezintă ca grijă pentru binele tău. Critica și jignirile sunt deghizate în îngrijorare. Vrea doar ce-i mai bine pt tine!!! Vrea doar să te ajute!!!

Rareori va spune cu subiect și predicat că ești inadecvat(ă). În schimb, de fiecare dată când îi spui că ai făcut ceva bun/bine va veni cu ceva ce fratele/sora/altcineva a făcut ceva care clar era și mai bun/bine. Sau te ignoră pur și simplu…însă în scurt timp va lansa o remarcă ironică sau plină de cruzime doar așa…ca să nu ți-o iei în cap.

Multe din critici sunt doar prin comparație. Îți va spune ce minunat(ă) e X sau ce bine s-a descurcat într-o anumită situație (situație cu care și tu te-ai confruntat!) sau ce părere bună are despre ei. Judecarea contrastului îți aparține…. Continuă să citești

Iată de ce cred că e important să recunoaștem narcisismul, să-l înțelegem și să învățăm să facem față relațiilor cu persoane narcisice. 

În primul rând, România are o lipsă gravă de cultură psihologică. Cu excepția câtorva medii profesionale unde vocabularul psihologic este mai dezvoltat și unde oamenii se străduiesc să integreze concepte psihologice în viața lor profesională și personală, restul e…așa cum e. În orașe mari, cu pretenții, în școli bune, de prestigiu…mai există încă o jenă funciară de a recunoaște că mergi la un psiholog. Pe de altă parte, cred că puține culturi europene au mai mare nevoie de educație psihologică cum avem noi. Dintr-un motiv simplu: cred sincer că mare parte din problemele noastre sociale sunt parțial datorate unei culturi definite chiar de abuz și de efectele lui. Am spus-o și altundeva, o repet. Termenul de “abuz emoțional” și efectele de durată ale acestuia asupra calității vieții noastre sunt străine chiar și multor profesioniști din domeniu. La acesta se adaugă și opacitatea noastră (și nu o spun decât cu tristețe) la opțiuni de viață mai largi, mai…împlinitoare…dacă vreți. Obiectivul nostru…vorbesc de o medie…e doar să supraviețuim. Sunt puțini cei care fac din fericire sau împlinire un obiectiv fundamental. Școala românească nu dezvoltă (decât cu rare excepții) capacitatea copiilor de a rezolva probleme de viață, nu îi învață să se gândească la ei înșiși și să devină mai conștienți de cine sunt și ce vor și nu le modelează o relație sănătoasă cu ei înșiși în primul rând.

Continuă să citești

Termenul de “narcisism” a devenit în ultimii ani mai degrabă o insultă comună, un cuvânt aflat în vocabularul nostru cotidian. Îi descriem cu acest termen pe cei care au o mare nevoie de admirație, sunt centrați pe ei înșiși sau ego-centrici. Se vorbește chiar de o epidemie de narcisism în ultimii ani.

Însă narcisismul nu se reduce la aceste trăsături. E un diagnostic complicat, iar în literatura psihologică și psihiatrică există multe contradicții. Îl vom găsi și ca trăsătură de personalitate, dar și ca o tulburare mentală periculoasă. În aceste condiții, devine foarte greu să tragi concluzii clare despre ce constituie sau nu narcisism.

Pe mine m-a ajutat mult cartea Dr. Craig Malkin care mi-a întregit cumva înțelegerea narcisismului. V-o recomand. El însuși fiul unei mame narcisiste, dr. Malkin este profesor de Psihologie la Harvard Medical School și clinician cu practică privată. Scrie simplu și cald.

Malkin, în cartea sa “Regândirea Narcisismului” (Rethinking Narcissism) crede că toată această confuzie din literatură se datorează faptului că narcisismul ilustrează, în fapt, o tendință care e comună tuturor oamenilor: tendința de a ne simți speciali!

Atenție! Acest “a te simți special” poate lua forme foarte diverse. Sunt narcisici care se simt speciali pentru că au un anumit statut, un anumit aspect, anumite capacități sau posesiuni materiale, dar sunt și narcisiști care se simt speciali când sunt cei mai “de ajutor”, cei mai buni la suflet, “sfinții” comunității. Diferențele pot fi înșelătoare, dar nu uitați că motivele servesc, în esență, același scop- propria persoană.

Caracterul sănătos sau patologic al narcisismului e dat de intensitatea și frecvența anumitor comportamente. Cu toții avem această tendință, dar gradul în care o manifestăm ne situează mai aproape de patologie, de disfuncție sau de sănătate.

Continuă să citești

Legenda lui Narcis ilustrează nu doar originea termenului de “narcisism”, ci și dinamica din relațiile în care unul din parteneri e narcisic. Sunt chiar autori, cum e Craig Markin, care propun termenul de “echoism” pentru a descrie trăsăturile victimelor abuzului narcisic.

Legenda spune că Narcis era fiul râului Cephios și al nimfei Liriope. Zeii l-au binecuvântat cu o nemăsurată frumusețe. Oameni de pretutindeni, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, se îndrăgosteau de el într-o clipă. Pe oriunde mergea, era însoțit de o mulțime de nimfe de apă sau nimfe ale copacilor care nu-și doreau decât să-l poată zări. Măcar o clipă.

Narcis era obișnuit cu această admirație, dar nu oferea niciodată un răspuns, așa că în curând a devenit la fel de faimos pentru indiferența lui, pe cât era de faimos pentru frumusețea lui. Îndepărta fiecare potențială iubită care se apropia de el. Părea să se creadă deasupra tuturor, deasupra ideii de iubire, deasupra lumii ordinare a oamenilor, ba chiar și deasupra lumii zeilor.

Într-o zi Echo, o nimfă a muntelui, l-a privit pe Narcis și inima i s-a aprins. Neputând să-și ia privirea de la el, a început să-l urmărească peste tot. Curând Narcis a simțit că e urmărit.

-Cine-i acolo? a întrebat.

Echo a încercat să răspundă, dar ea nu avea o voce a ei… Îi fusese luată printr-un blestem de marea zeiță Hera. Echo a încercat să strige, dar tot ce putea era să repete cuvintele lui Narcis.

Continuă să citești

Cu toții avem de-a face în profesia sau în viața noastră personală cu personalități dificile. Cum știm însă când e vorba, de fapt, de o tulburare de personalitate? De un aspect patologic?

Haideți să vedem ce înțeleg psihiatrii și psihologii prin termenul de “tulburare de personalitate. Când știm că avem de-a face cu un aspect patologic?

Informațiile de mai jos sunt preluate de pe site-ul APA (Asociația Psihiatrilor Americani) și sunt puțin mai tehnice. Mai multe informații, pentru cei interesați la: https://www.psychiatry.org/patients-families/personality-disorders/what-are-personality-disorders

Așadar, personalitatea este definită de APA ca însumând modalitățile de gândire, simțire și comportament care diferențiază o persoană de alta. Personalitatea noastră e influențată de experiențe, de mediu (situații de viață etc.), dar și de caracteristici moștenite.

O tulburare de personalitate reprezintă modalitatea de a gândi, simți și de a te comporta care deviază de la așteptările unei anumite culturi, care cauzează distress sau probleme de funcționare și care e stabilă în timp.

Înainte de a trece mai departe, haideți să definim și termenul de “distress” pentru că va apărea mult în postările următoare. În medicină distress-ul definește o stare negativă, aversivă în care persoana nu se poate adapta complet factorilor de stress cu care se confruntă și are comportamente dezadaptative.

Continuă să citești