Bine v-am regăsit! Astăzi aș vrea să aduc în discuție un fenomen obișnuit al familiei românești despre care nu vorbim destul, cel de fuziune emoțională dintre părinți și copii.

Mă frapează deseori nivelul de interdependență din familiile românești. Mama sau soacra au un cuvânt de spus în toate deciziile multor familii până foarte târziu. Există bărbați, nu puțini, care încă li se adrersează mamei, la toți cei 30 de ani ai lor…cu apelativul ‘’mami”.

Sunt adulți trecuți bine de 30 de ani care nu iau deciziile pe care le consideră corecte din frica de reacția negativă a părintelui/părinților. Problema e că așa-zisa armonie pentru care se fac strădanii deloc neglijabile ascunde, în majoritatea cazurilor, o toxicitate pe care de multe ori nici nu o conștientizăm. Sau dacă o conștientizăm nu spunem lucrurilor pe nume pentru că ne lipsește vocabularul pentru a o face sau curajul de a ne opune unor cutume culturale. Și nu suntem puțini cei care nu diferențiem, în capul nostru, vocea noastră de vocea părinților noștri.

Da, în mod clar, există un factor cultural extrem de puternic în tot angrenajul ăsta. De-a lungul multor generații, probabil și din lipsa de resurse, părinții, copiii, bunicii și familia extinsă au trăit împreună într-o…armonie doar aparentă…care a ascuns de cele mai multe ori drame și neîmpliniri, o toxicitate asemănătoare unor otrăvuri lente, dar letale…Religia a jucat și ea un rol extrem de important pentru că a predicat mereu nici mai mult nici mai puțin decât supunerea față de părinți, punând astfel la temelia relațiilor dintre părinți și copii puterea și frica, nu iubirea, autonomia și respectul reciproc. Continuă să citești