teanc de scrisori

Știi…m-ai întrebat “Și cum te-ai simțit, descrie-mi ce se întâmpla”…

Nu cred că pot. Și cred că orice copil care a trăit astfel nu poate să pună degetul, să spună ASTA și ASTA și ASTA.

Îmi vine în minte imagini disparate, mult cred că am reprimat pentru că-mi amintesc starea, nu întotdeauna și conținutul care a determinat-o.

O imagine care mă bântuie de așa de mult timp…sub un copac în curte…nu cred că aveam mai mult de 6 ani. Cuminte și bătrână, repet ca un papagal cu ochii goi, privind într-un punct fix: Eu trebuie să fiu cuminte, mama și-a sacrificat viața pentru mine și eu trebuie să fiu cuminte….

Și mi se rupe sufletul uitându-mă nu cu ochii de adult la fetița aia, ci cu ochii de mamă…Cât de intens, cât de programat, cât de voit și cinic poți spăla creierul unui copil, ca LA O VÂRSTĂ ATÂT DE FRAGEDĂ, să-i fi înăbușit deja spontaneitatea, libertatea, nevoia de joc…Să-l transformi deja într-un mic și trist adult cu datorii…Am știut mereu că nu pot greși. Că trebuie să fie impecabil. Ca să-mi plătesc datoria asta înfiorătoare de-a mă fi născut, de a nu fi fost abandonată….Datoria asta care mi-a intrat în cap, în sânge, în stomac. Datoria asta pe care o respir…Pe care o duc încă cu mine, pe care uneori mi-e teamă că o voi lua cu mine în mormânt.

Mereu mi s-a spus “eu nu te-am lăsat”, ca și cum asta ar fi fost mereu prima opțiune. Iar favoarea care mi s-a făcut, favoarea de a nu fi fost abandonată, de-a nu fi fost părăsită, favoarea asta își cere prețul în fiecare secundă. Obediență, responsabilitate, performanță….astea au fost doar cele explicite.

Mereu să înăbuși ce simți, ce gândești, să înghiți toate cuvintele alea care ar fi curs șuvoi din revoltă și neputință…pentru că ești îndatorat o viață pentru viața pe care n-ai cerut-o… Să fii acolo s-asculți, să oferi confort, să atenuezi, să îngrijești, să fii matură, să fii înțeleaptă, să gândești strategic…Nu, mama, nu mai cumpăra asta…n-avem nevoie de ea, nu cumpăra, n-o să ne mai ajungă banii pentru gaz… NIciodată să nu poți refuza, niciodată să n-ai voie să n-ai chef, niciodată să nu poți…doar nu te-a lăsat…te poți ridica la înălțimea acestui sacrificiu?…

Să-și cunoști atât de bine rolul, cu toate prescripțiile lui, dar să faci față confuziei, confuziei ăleia înnebunitoare, când ce vedeai cu ochii tăi și cu bunul tău simț nu se potrivea cu ce ți se spunea să crezi, cu ce ți se prezenta ca unic adevăr, dar…nu te-a lăsat…puteai să zici ceva?

Să fii mereu acolo, o fetiță de câțiva anișori, fără glas, fără gură, “partenerul”, egalul adultului în responsabilități, niciodată egalul lui ca voce. Să tot strigi, un strigăt veșnic mut, veșnic înăbușit.

Și povara aia, povara aia de pe umeri, ca o imensă ghiulea neagră de plumb, povara aia care te strivește, pe care n-o înțelegi, căreia nu-i poți da nume…Și te strivește pe zi ce trece tot mai mult. Și nu înțelegi și te-ai scutura de ea cu furie și te-ai elibera și ai fugi și nu te-ai mai uita în urmă. Pentru că vezi, pentru că simți, pentru că gândești cu capul tău, pentru că ceva din stomacul tău, din cele mai intime resorturi ale tale îți spun ca o litanie “Ceva nu-I bine, nu e normal ce se întâmplă”, dar nu știi cuvintele, confuzia…datoria. Dar nu poți pentru că nu te-a lăsat…Te poți ridica la înălțimea sacrificiului? Trebuie să fii mai bună decât X…ce, copila mea să nu fie acolo în frunte…eu care-am făcut ce n-au făcut părinții ăia… Stai acolo, hai că poți, nu-i așa grea, ai umerii tari, pielea tăbăcită, încă un pic, mai încearcă o dată, ți s-a părut, e așa cum spune ea…toți îi vor răul, toți îi sunt dușmani, numai ea te iubește, numai pe tine se poate baza, doar voi sunteți partenere împotriva tuturor, nu te-a lăsat…trebuie să poți, poți! Trebuie să o faci mândră, trebuie să fie în vârf prin tine, îi datorezi asta, îi datorezi atâtea, uite câte face pentru tine…merge în fiecare zi la serviciu…vine-acasă, nu umblă brambura ca altele, nu ți-a adus bărbat străin în casă, din cauza ta e nefericită și nu și-a putut reface viața…

Vrei să te aperi…nu, mama, nu asta am vrut să spun…cum îndrăznești…cum îndrăznești să nu-ți convină, cum să crezi altceva decât îți spun eu să crezi, eu, eu, eu, eu, eu, eu, EU care m-am sacrificat, eu care m-aș fi putut mărita, mi-aș fi putut face o viață….dar, nu, eu te-am avut pe tine și n-am putut…că te-am avut pe tine…și-acum tu, tu, nerecunoscătoareo…poți să-mi spui MIE, după ce că nu te-am lăsat, după ce m-am sacrificat…mie tu îmi poți spune că desenele din Aleodor Împărat sunt frumoase…că-ți plac…numai unui căcat îi pot plăcea desenele alea….Îndrăznești să mă privești pe mine așa, pe mine…eu, eu, EU care mi-am sacrificat viața pentru tine…

 

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….

    2 comentarii

  1. Claudette 1 decembrie 2018 at 8:46 Răspunde

    Trăim într-o lume în care, dacă nu ești atent și nu te protejezi, toți încearcă sa te manipuleze, începând cu reclamele de la televizor și sfârșind cu persoanele cele mai apropiate.
    De ceea ce este străin și extern, te aperi instinctiv, dar de cei foarte apropiați, nici nu îți trece prin cap, ca ar putea sa îți provoace rău, intenționat. Doar pentru a-și satisface nevoia de imagine în fața Lumii.
    Vroiam sa îți mulțumesc, pentru ceea ce scrii. Sunt abonată de ceva timp la blogul tău și toate temele abordate, consider ca sunt balsam și hrană pentru suflet.
    Ca mulți copii din lumea asta, am trecut și eu prin traumele copilăriei cu un părinte narcisic. Numai ca atunci nu conștientizam. Și nu as fi conștientizat poate, nici astăzi dacă, totuși, exact asa cum spui, ceva nu mi s-ar fi părut în neregulă, dar fără sa înțeleg ce anume. Ceva care ma revolta dureros, dar fără sa pot explica și da o formă nemulțumirii mele.
    Am început sa caut materiale pe net și din aproape în aproape, sa citesc și sa încerc sa înțeleg.
    Și… am deschis cutia Pandorei. Câți alții erau asemenea mie, sau mult mai rău.
    Dar, cel mai extraordinar lucru, este ca am descoperit blogul tău.
    Din tot ceea ce am citit, ceea ce scrii tu, este cel mai clar, edificator și menit sa îți deschidă larg ochii.

    • prizonieriinoglinda 4 decembrie 2018 at 6:08 Răspunde

      Mă bucur tare că te-ajută. Știu ce loc singuratic și tenebros poate fi…Rămâi proape.

Lasă un comentariu