Bine v-am regăsit…după o absență foarte lungă, pe care o regret….Scriu azi despre victimizare, una dintre tacticile de manipulare favorite ale persoanelor cu narcisism patologic.
Narcisicul are un întreg arsenal de tactici și tehnici cu ajutorul cărora reușește să obțină ceea ce dorește. Dintre toate, despre care am tot scris aici, pe blog, aș zice ca două ii sunt, în mod special, favorite: inducerea de vină și victimizarea.
Mă opresc azi asupra victimizării. Ca și inducerea de vină, victimizarea lucrează sub două premise principale în ceea ce-i privește persoanele cu care narcisicul interacționează.
Prima premisă este cea ca toți ceilalți sunt naivi. Iar aici găsim în subtext, ca de fiecare dată, sentimentul superiorității narcisicului – oricine poate fi, cu mijloacele potrivite, “convins” că realitatea nu-i realitate, realitatea e cea pe care o prezintă narcisicul…
A doua premisă este încă și mai tristă…narcisicii își aleg victimele cu premeditare și grijă, bazându-se pe buna-credință a oamenilor. Se înconjoară de oameni de bună credință, oameni cu puncte sensibile, dispuși mereu la compromis pentru a păstra liniștea și armonia, oameni cei care nu au tăria și curajul de a-și cunoaște și afirma drepturile fundamentale: dreptul de a fi tratat cu respect, dreptul de a avea limite, dreptul de a prospera (thrive). Despre drepturile pe care le avem in relațiile cu cei din jur am scris aici. De obicei narcisicul se va feri din calea celor pe care îi simt în mod fundamental mai “puternici” ca ei, de cei care văd prin țesătură cine sunt cu adevărat. Nu uitați niciodată…în relațiile sale narcisicul are un unic scop: controlul si puterea. În jurul acestui scop fundamental își construiește toate, dar absolut toate acțiunile. Și atunci când, în aparență oferă ajutor sau face fapte bune pentru ceilalți, motivul e mereu ăsta- controlul pe care îl poate obține în acea relație…
Să revenim…victimizarea nu este doar o armă de manipulare pentru narcisic. Devine miezul identității sale. Pentru că îi servește perfect. Ca victimă, narcisicul obține, în primul rând, his drug of choice…atenția celorlalți. Cum vei putea să nu-l compătimești, cum vei putea să-i refuzi ceva când el e cel care e veșnic bolnav, veșnic suferă, mereu e tratat nedrept, mereu face mai mult pentru ceilalți iar ceilalți sunt mereu nerecunoscători…
În plus, prin statutul de victimă, narcisicul reușește să nu-și asume responsabilitatea pentru faptele sale. NICIODATĂ.
Nu vă lăsați păcăliți. Încercați să priviți în contextul mare toate pretențiile de victimă, să încercați să vă formați o imagine de ansamblu, completă și rațională asupra situației sau situațiilor în care se prezintă ca fiind nedreptățiți, abuzați sau tratați cu malițiozitate sau rea intenție. Dacă veți încerca să reconstruiți întrega poveste, nu doar o perspectivă, imaginea s-ar putea să fie alta…Pentru că una dintre tehnicile pe care le folosește este cea de a oferi un cadru anume poveștii pe care o spun. De ex., îți povestește în lacrimi o situație de conflict cu X, însă prezintă trunchiat întâmplarea și îți spune doar despre reacția lui X la conflict, ca și cum povestea a început abia acolo , iar propriul lui comportament în conflict (toxic) nu a avut nimic de-a face cu reacția celuilalt. Cam ca în imaginea atașată acestei postări.
Sau, dacă un narcisic încearcă să te intimideze sau te acuze de diferite ofense pe care i le-ai adus, dacă vei încerca să stai drept și să te aperi de acuzele ce ți se aduc, vor încadra astfel povestea astfel încât tu devii lupul rău, iar ei victimele acestei situații. În narațiunea pe care o creează, ei doar făceau ceea ce trebuia făcut (indiferent dacă au încălcat o limită sau au fost abuzivi) sau…poate făceau doar au glumă…
Însă în ambele cazuri OMIT să spună ce s-a întâmplat înainte ca celălalt să riposteze, omit să spună că reacția celuilalt a fost, poate, o reacție normală la un comportament nepotrivit sau toxic. Astfel că, ceea ce poate fi, de fapt, auto-apărare, devine încadrat ca agresiune împotriva lor. Și ei devin…nu-i așa, pentru a nu știu câta oară…niște victime nevinovate….
Am fost curioasă să văd ce spune literatura despre victimizarea narcisicilor?
Într-un articol publicat in 2015 în Personality & Social Psychological Bulletin, McCullogh și colegii săi arată că există două mari motive pentru care narcisicii se prezintă constant ca victime ale celorlalți:
a. În primul rand, rețineți că narcisicii au o sensibilitate crescută la orice evenimente interpersonale negative. Puternica lor motivație de a-și menține o imagine grandioasă de sine îi face mai atenți și mai vigilenți la evenimente interpersonale care le-ar putea afecta în mod negativ imaginea de sine. Aceasta se întâmplă pentru ca narcisicii își monitorizează lumea relațiilor cu ostilitate și suspiciune și sunt mai vulnerabili la fluctuații ale stimei de sine în răspuns la evenimente negative. Această sensibilitate exagerată se poate manifesta, spre exemplu, sub forma unor standarde foarte înalte pentru felul în care se așteaptă să fie tratați de ceilalți. Dacă cumva ai uitat sa-i spui un “mulțumesc”, narcisicul o va percepe ca pe un afront major. Dacă i-ai neglijat, chiar și pentru un moment, prezența (mai ales atunci când mai sunt și alții de față care să fie martorii acestei “umilințe”) se va dezlănțui cu furie și resentimente.
De asemenea, acestă sensibilitate se poate traduce prin ceea ce literatura numește “tendința ostilă de atribuire” (Dodge et al., 1990). Cu cuvinte mai simple… această tendință îl face pe narcisic ca în situații ambigue să presupună că ceilalți au, în ceea ce-i privește, intenții negative. Orice cuvânt, orice vorbă inofensivă, orice privire se poate transforma în capul lor ca parte a unui plan pe care îl ai împotriva lor…vrei să-i umilești, să le faci rău, să îi pui într-o lumină proastă…
b. Un al doilea motiv pentru care victimizarea devine o a doua natură a narcisicului este acela ca a prezenta distorsionat un trecut în acre el a fost mereu o victimă, îi servește pentru a se prezenta într-o lumină bună. Prezentarea unui trecut în care el a fost victima celorlalți, un trecut plin de afronturi, nedreptate ți agresiuni e pentru narcisic o modalitate foarte bună de a a găsi în afara lui o explicație pentru tot ce merge prost în viața lui…orice eșec, orice performanță slabă, orice relație distrusă este atribuită unor factori din exteriorul lui și nu propriei persoane.
Neasumarea responsabilității pentru propriul comportament este marca persoanelor cu narcisism patologic.
Trăiți cu ochii larg deschiși și încercați să treceți dincolo de aparențe pentru a înțelege cu cine aveți de-a face. Vă poate scuti de multă durere. Dați vălul la o parte și aveți curajul de a privi adevărul în față. Mai multe despre cum facem față manipulării în relația cu un narcisic am scris aici.
Ca de obicei…rămâneți aproape.
Mai ales de voi înșivă…
Buna, iti multumesc ca scrii. Cam tot ce scrii pe blog, am trait pe propria piele. Parintii mei sunt profesori…
„Reversal of guilt” si „gaslighting” sunt cele 2 tactici de spalare a creierului favorite pe care le vad la tatal meu. Din pacate, o parte din apucaturile acestea „s-au luat” si la fratele meu mai mare. Pe el l-au transformat prin critici permanente si manipulari din cele amintite intr-un om fara personalitate, fara pareri, pasiv-agresiv, fara prieteni, care in final a si divortat. Evita conflictele, evita comunicarea si nu stie sa se conecteze emotional cu ceilalti. Fratele meu ma evita cat poate si confruntat direct, nu recunoaste nimic din toate acestea, totul e in imaginatia mea care imi aleg momente total nepotrivite de a initia comunicarea cu el, deci eu sunt cel nepotrivit. M-am lasat pagubas de ani buni dupa o perioada de confuzie totala. Nu imi amintesc sa fi avut vreun conflict deschis cu el. De fata cu parintii afiseaza o doza de normalitate, dar doar pentru imaginea lui in ochii lor. Dupa ce parintii nu mai sunt in schema, ai parte de un dus rece, iti limiteaza comunicarea, nu e disponibil.
Pe mama, tatal meu a transformat-o intr-un fel de marioneta, fara initiative, careia i-a controlat viata in cel mai mic detaliu, nu mai zic financiar, i-a refuzat alegerile si i-a modelat perceptia asa cum a dorit el, a devenit o sclava fix pentru nevoile lui. Ea ar face orice sa evite conflictele si sa salveze aparentele, dar de multe ori doar trage, constient sau nu, la aceeasi caruta a manipularii. Cand suntem doar noi doi ii da dreptate dar se simte de la o posta ca e nesincera si nu intelege care e problema, crede ca daca ma aproba ma pacaleste si imi trece supararea; cand e insa vorba sa arbitreze intre noi, tatei ii da dreptate neconditionat si cand e vorba de reversal of guilt, victimizare, samd, ea este 100% de partea lui, sporind durerea mea. Cred ca a obosit de mult sa se mai puna cu el, sa mai gandeasca. E doar o marioneta care ii spala si gateste si care nu cred ca mai poate gandi ca o fiinta autonoma.
Revenind la fratele meu, el din pacate se identifica cu ei si nu reuseste sa le iasa din cuvant, aratandu-le un mare respect. Cel putin ei se agata cat pot de atitudinea asta a lui, incapabil sa aiba o pozitie clara, care si ea are o doza de ipocrizie, in sinea lui nu ii iubeste (nu cred ca stie ce inseamna asta), ii minte, se foloseste mai mult de ei, se minte de multe ori si pe el, se victimizeaza si el cat poate in loc sa isi accepte problemele. Fratele meu pare un om trist, slab, incapabil sa isi ia soarta in maini, care, cand a avut o problema ( in special financiara ) a primit in mod prompt ajutorul parintilor, fara sa stie cat de nociv a fost acest lucru pentru el.
La mine nu au mai fost resurse si a trebuit sa ma descurc singur si oarecum neintuitiv, asa a fost mai bine. Pe el l-au ajutat cu toate cheltuielile importante ale vietii, pana la o varsta inaintata dar a ramas legat de ei printr-un cordon ombilical, pretul platit fiind mare, ca nu s-a putut dezvolta ca o fiinta autonoma, cu perceptie proprie. Pentru ei pare sa ramana „copilul de aur” care insa nu a ajuns nici pe departe ce si-au dorit ei ( un profesor glorios, ca ei ) si de care se „leapada” usor cand situatia le-o cere. Ba il critica fara nici o jena, desi are 50 de ani, ba il dau exemplu de om care s-a „purtat frumos” ( a se citi nu i-a contrazis) in timp ce eu „i-am jignit” ( de fapt, le-am explicat pe cat posibil calm si argumentat cat de deplasati sunt, ), dupa cum le convine. Recunosc si imi asum ca n-am reusit sa stau mereu calm. S-au bagat intre mine si fratele meu si au triangulat cat au putut. Nu pot confirma acest lucru decat din perspectiva mea, cu fratele meu nu am texte de genul acesta. El oricum nu isi exprima parerile si nici eu nu vreau sa fiu toxic, nu vreau sa triangulez la randul meu. Pe fosta lui sotie nu mai zic, au criticat-o la maxim, dar si pe el, repet, dupa cum cerea situatia. Desi sotia lui parea sa aiba si ea niste probleme de personalitate, parand o persoana abuziva, ii suspectez pe parinti ca au un mare aport in destramarea familiei fratelui meu si ca abuzurile lor au un anumit aport in alegera nefericita a partenerei de viata a fratelui meu. La un moment dat mi-am dat seama ca tot ce mai stiu despre fratele meu, de ani buni, e doar ce imi spun ei. Nu stiam pe vremea aceea ce inseamna triangulare. Insa incet-incet incepusera sa o acuze pe cumnata mea de lucruri pe care si ei le facusera in tinerete mai ales si cu care se mandreau! De exemplu ca cheltuieste multi bani pe haine, in detrimentul fratelui meu. In timp ce in tinerete ei se laudau ca se imbracau de la cele mai bune magazine din Bucuresti! Odata deschisi ochii, am vazut tot mai multe inconsistente de genul acesta si am acceptat ca nu stiu de fapt nimic despre fratele meu, ca nu stiu cine e vinovat de divort. In opinia lor, evident, fosta mea cumnata era un monstru. Strict intuitiv, tind sa cred ca situatia e putin pe dos. Cu toate problemele pe care le stiu eu in familia asta, mai degraba vina e a lui si a parintilor. Dar nu sunt sigur, neavand informatiile.
Nici eu nu am ajuns ce si-au dorit ei. Din fericire as spune. Insa eu am stiut destul de devreme ca drumul meu va fi diferit de ce imi programasera ei, mi l-am asumat si cu noroc poate, am castigat. Dar norocul si-l mai face si omul. Le-am tinut piept din frageda pruncie. E drept, pe mine m-au si lasat oarecum in pace. Imi amintesc sedintele de critica la foc incrucisat la care il supuneau pe fratele meu. Se asezau in camera, unul intr-un colt, altul in alt colt si il prindeau la mijloc, la foc incrucisat de critici vreo ora intreaga. Eu aveam cativa ani doar, imi faceam de joaca. Fratele meu sa fi fost in gimnaziu. Iesea de-acolo terminat. Imi amintesc vag, eram surprins doar cum se transofrmau parintii mei in niste oameni rai, fratele meu care statea impietrit, nimeni nu se astepta sa si vorbeasca. Eu nu simteam trauma, doar simteam ca parintii mei sunt cateodata „rai”. Asteptam sa „le treaca” ca totul sa reintre in normal. Eu am fost mai norocos. Parintii mei chiar m-au neglijat intructava. Se putea sa aleg un drum si mai bun daca la un moment dat nu interferau ei, destul de brutal. Eu am „livrat”. Am avut rezultate bune si la admiterea in liceu, si in liceu si la admiterea la facultate, desi faclutatea nu era cea pe care si-o doreau ei. Voiau sa fac matematica, evident, eu am ales politehnica. Eu eram bun la fizica, am fost si la niste nationale, dar pentru ei, profesori de romana si mate, fizica era o stiinta de mana a 2-a. In plus, nu isi puteau aroga meritele, ar fi fost doar meritul meu. Cu chiu, cu vai m-au lasat la politehnica, numai dupa ce le-am promis ca anul urmator voi da si la matematica. Ceea ce am facut si chiar am fost admis. Nu le promisesem ca o voi si termina. Nu am avut nici o clipa de gand, faceam deja o facultate grea de care imi pierise deja cheful, doar am vrut sa imi tin promisiunea fata de ei de a intra la facultate. Sa nu credeti ca ei isi tineau promisiunile fata de mine. Dar nu conta. Eu aveam deja standardele mele si mi-am tinut promisiunea. A fost poate un teribilism, vrand sa le arat ca pot intra oricand la facultatea aia a lor si ca nu imi pasa. Ce o fi fost in sufletul fratelui meu care nu a reusit la aceeasi facultate, nu stiu. Dar lui i-au gasit mereu circumstante atenuante. Nu a intrat la liceu din cauza unui teribil ghinion. Nu a intrat la facultate din cauza concurentei prea mari, fiind generatia decreteilor. A facut mecanica si nu si-a mai gasit job, din cauza revolutiei, nu si-a facut o familie cum trebuie, din cauza ca nu a avut iarasi noroc. Lui ii gasesc mai usor circumstante atenuante, pe cand cu mine, desi mi-am asumat sa am grija de ei la batranete, se poarta nemilos as spune. Din 2 vorbe, reusesc sa te faca sa te simti ultimul om.
Incerc sa nu ma gandesc si sa nu le reprosez implicarea in drumul meu. Ce a fost a fost. Sa zicem ca le-am tinut piept insa si ca am mers, in mare, pe drumul meu. Numai eu stiu cat am tras sa obtin aceasta libertate, iar de critici si sabotaje datorate faptului ca n-am ajuns ce isi doreau, de care n-am scapat nici azi. Drumul pe care mi-l alesesera era oricum o fundatura, nu era pentru mine, deci acum pot spune ca a meritat efortul. Abia acum, spre 40 de ani mi s-a ridicat valul de pe ochi, cand am vazut cat de departe pot merge cu minciuna, manipularea si distorsionarea realitatii doar ca sa iasa ei bine… Cand te nasti intr-o astfel de familie, crezi a abuzurile sunt normale si nu sunt atat de grave, ca „asa sunt ei”. Cam tarziu m-am prins, de vreo 10 ani mi-am asumat si responsabilitatea grijei pentru batranetea lor, o prostie colosala si care m-a costat mult. Batranetea nu face decat sa le agraveze problemele. Am avut noroc cu o sotie empatica, care a stiut sa le tina piept cu tact si care m-a sprijinit tot timpul. Nu au reusit sa se bage intre noi, desi au incercat si inca mai incearca, evident. Dar sa fie clar, cand sunt prinsi cu mata in sac, parca se dau de 3 ori peste cap, ca in povesti, si se transforma intr-o fiara care nu se dadeau inapoi de la nimic, mint, intimideaza, te fac sa te simti aiurea, totul cu un singur scop: sa isi pastreze imaginea de sine. Si mai cred ca nu ma minteau doar pe mine, se minteau si pe ei. Nu ar putea sa accepte ca au vreo pata. Am ramas cu revolta si din pacate cu furia care mi-au afectat bunastarea emotionala cel putin. Numai cand ma gandesc la ce mi-au facut mi se ridica sangele in cap. Cand ma uit la casnicia distrusa a fratelui meu, la cat de trist si singur e, stiind ca e foarte probabil „opera lor”. Imi vine sa urlu ca nu pot sa ii spun fratelui meu varianta mea. L-ar ajuta poate, daca vorbele nu s-ar lovi de un zid cladit de ei. Dar acum am citit destule si stiu ca nu poti sa ajuti un om daca acesta nu vrea… Desi nu le cer nimic in favoarea mea, ma trateaza ca pe un dusman. Da, recunosc si imi asum ca am gresit mult ca m-am luat in gura cu ei incercand sa le arat ca gresesc, ca nu sunt corecti, ca mint si ca manipuleaza. I-am iubit ca pe niste parinti si am vrut sa ii fac mai buni. Mi-ar fi fost mai usor sa fiu ca fratele meu, distant si decuplat emotional de oameni. Evident ca cu parintii mei n-am ajuns la niciun rezultat, doar energii si nervi pierduti degeaba. Desi am incercat sa le explic argumentat, mereu mi-au zis: „ei na !”, „ti se pare”, „nu e a devarat”, „cum poti sa zici asa ceva?” samd. Apoi cand simteau ei ca e cazul sa contraatace: „ai ceva cu noi !”, „daca nu vrei sa mai ai grija de noi, spune-ne, mergem la azil”, samd. Da, stiu, manipulari narcisiste. Pare prea de manual toata povestea ? Va asigur ca e 100% adevarata, evident prin prisma perceptiei mele. Credeti-ma, nu stiti de ce sunt in stare oameni pe care ii iubesti, in care crezi ci care ar trebui sa iti faca doar binele neconditionat. Si mie mi-a fost greu sa cred, dar nu ma mandresc cu asta. Am inceput sa citesc ( sunt un IT-ist autodidact si putin nerdy deci asta e „my way” ), acum nu am nici un dubiu cu cine am de-a face. Dupa carti si filme pe YouTube despre narcisism, inceput sa ma orientez spre mine, e un pas mai greu. Cu totii ne uitam cu usurinta la problemele celorlalti, in loc sa ne concentram pe ale noastre. Dupa o indelunga introspectie m-am gandit ca de fapt nu vreau nimic de la ei, nici macar corectitudine, nimic. Acest lucru m-a mai eliberat intrucatva. Dar e greu sa relationez cu tatal meu. De fiecare data cand imi „da peste bot” prin negarea constanta a perceptiei mele, lucrurile escaladeaza in discutii aprinse, dispute si suparari. Rezultate, cum spuneam, 0. Gandind 100% rational, sa intru in discutii contradictorii e o mare prostie pe care o fac, dar tot nu pot sa ma abtin. Sa stau si sa tac si sa ii ascult parerile inseamna sa accept sa fiu strivit intocmai unui gandac, fiindca e o chestiune de timp ca prin tendentiozitate sa te faca sa te simti asa. Stiu ca asta ar trebui sa fac, sa plec si sa nu mai stau langa ei, sa nu ma mai implic, inca mai lucrez la asta. Nu cred am inca „mental power”, sunt inca ranit… Cu cat citesc mai mult cu atat imi dau seama ca probabil am nevoie de terapie. Convingerile mele despre mine trebuie schimbate, fiind modul in care pot fi ranit. Asta imi propun in perioada urmatoare.
Iți mulțumesc tare mult pentru povestea ta. Cere multă putere să ieși în față, într-o cultură ca a noastră, și să pui sub lupă relația cu părinții (chiar și dacă o faci doar în intimitatea propriului suflet). Mă bucur că ai reușit să-ți conservi și să-ți dezvolți autonomia, să fii auto-referențial și să-ți creezi propria realitate. E mare lucru în contextul poveștii tale și ar trebui să-ți acorzi mare credit pentru asta.
Da, cred că a te informa e primul pas. Apoi, e necesară multă muncă cu noi înșine. E un drum tare greu, doar cei care l-au parcurs pot ști…Dar ești foarte bine echipat pentru asta, ai suportul soției…Da, probabil că destructurarea acelor convingeri despre noi înșine, softul pe care ni l-au scris e partea cea mai grea. Și cea ma eliberatoare…
Ținem aproape.
Multumesc si eu pentru raspuns, conteaza atat mult pentru mine, mai ales ca vine de la o persoana calificata. Ca om „patit”, apreciez intrutotul initiativa de crestere a awareness-ului pe care ti-o propui cu acest site, este mare nevoie de asa ceva, pentru ca din pacate patternurile de abuz si invalidare emotionala sunt foarte raspandite in relatiile interumane de pe la noi, in familii intregi, institutii de invatamant, companii, la oameni cu statut si pretentii de la viata… Pana sa ajungem noi, oamenii de rand, sa operam cu termeni ca „naricsist” ( despre care pe la noi nu se stie mare lucru decat ca sunt oameni care se admira cam mult in oglinda, deci mai degraba ii luam la misto ), „invalidare emotionala” sau „abuz emotional”, daca ajungem vreodata la punctul acesta, e posibil ca viata noastra, psihicul nostru, sa fie deja afectate serios prin abuzuri, sabotaje mai mult sau mai putin discrete. Acestea duc la distrugera increderii in sine, lucruri pe care, culmea, ni le fac persoane pe care le percepem a fi bine intentionate, apropiate si in care avem incredere absoluta, asadar cei care ne pot face cel mai mult sa ne indoim de noi. Un om cu increderea in sine zdruncinata nu poate fi decat un abuzator in devenire, de multe ori un drum fara cale de intoarcere. Si mai trist e ca fara constientizare, daca am copilarit in medii disfunctionale, vom cauta toata viata sa ne apropiem inconstient persoane de aceeasi factura, ale caror apucaturi abuzive ni se par in regula, chiar familiare.
Acesta e problema mea cea mai mare in acest moment.
In ultima vreme, printre alte lucruri bune la care am lucrat gen atenuarea perfectionismului, incetarea cautarii validarii in mod activ, am devenit extrem de intolerant cu abuzatorii, desi pot spune ca in trecut am fost un magnet pentru ei. Desi in plan profesional am avut, contrar intuitiei mele, rezultate de-a dreptul spectaculoase cu „intoleranta” asta, devenind mai respectat ( no more mr. nice guy ), in plan personal a trebuit sa arunc peste bord cam multi oameni din jurul meu. E drept, nu imi imbogateau viata cu mai nimic, nu imi lipseste vreunul in mod special, din contra, acum inteleg ca le serveam scopurilor egocentrice iar eu ma minteam ca socializez. Era mai degraba un dialog al surzilor in contexte orarecum festive in care fiecare astepta momentul potrivit sa puncteze anumite lucruri pozitive despre el, dar de fapt nu era nicio conexiune acolo. Cei extrem de putini ramasi sunt mai degraba niste exceptii si au ramas pe cu totul alte criterii care imi scapau in trecut: conexiune, empatie, disponibilitate emotionala, nu incearca sa pozeze in niste indivizi perfecti, nu te judeca, samd. Dar tot ma gandesc daca nu cumva am eu o problema de izolare.
Salut! Ce curios… exact la asta mă gândeam și eu zilele trecute. O dată ce ți s-a ridicat ceața de pe ochi și percepția ți s-a modificat, e foarte greu să mai rămâi în tiparele tale vechi de comportament. Înțeleg foarte bine locul în care stai acum și din care operezi. Și…da, e un loc mai izolat, mai singuratic… dar nu ți se pare mai curat, aerul nu ți se pare mai bun,lucrurile nu sunt mai simple?
Nu, nu cred că ai o problemă de izolare, cred doar că ești o persoană care trăiește cu ochii deschiși. Care înțelege costurile și și le asumă (mi-e atât de familiar gustul amar…). Îl mai știi pe Neo în Matrix?
Ce mi se pare trist însă e faptul că aceste criterii despre care vorbești…care sunt, prin excelență, standardul unor relații sănătoase, ni se par…pe scară atât de largă…excepții, exotisme, un lux…De asta cred că e nevoie de multă informare și de multă educare a oamenilor. De asta cred că trebuie scoase scheletele din dulap, de asta abuzul trebuie numit și condamnat (nu pentru a învinovăți, ci pentru a ne forma ochiul ca să-l recunoaștem!), de asta cred că trebuie să recunoaștem că am normalizat abuzul la nivel societal și că am ajuns în punctul la care nu ne mai revoltă…Cred că e unul din rolurile generației noastre și…da, asta vine cu niște costuri…unii devenim foarte singuri, alții devenim ținta ironiilor, alții devenim oile negre ale turmei. Dar nu cred că am alege altfel dacă ar fi să o luăm de la capăt. Nu?
Omule, am rămas profund impresionat de sinceritatea ta, de forța ta de caracter și claritatea cu care ai analizat lucrurile. La o singură întrebare pot să-ți răspund, tot așa, din citite și căutate, pentru că mă confrunt cu aceeași problemă în familie (doar cu mama). L-au scuzat pe fratele tău fiindcă, dacă el nu a ieșit din cuvântul lor și „s-a purtat bine” (în opinia lor), înseamnă că l-au asociat pe acesta cu ei înșiși (despre ei înșiși au cea mai bună părere, evident) și i-au creat același scut pe care îl creează în jurul lor atunci când se victimizează. Pun pariu că nu au recunoscut niciodată că e vina lor, că au și ei o responsabilitate, ci au dat mereu vina pe societate, pe context, pe destin, pe alte persoane, etc. Așa l-au justificat și pe el, cum se justificau pe ei înșiși.
Mă bucur că ai reușit să vezi lucrurile atât de clar până la urmă. E greu când e vorba de părinți, ar fi infinit mai ușor dacă ar fi vorba despre prieteni sau cunoștințe. Mult succes în parcursul tău terapeutic viitor!
Salut și mulțumesc pentru răspuns și urari! Imi pare rău să aud ca ai trecut prin același gen de probleme, totodată mă bucur ca „ai deschis ochii” și sunt convins ca odata trecut de acest moment critic, toate se vor rezolva pana la urmă. Ai dreptate 100% cu asocierea lor prosteasca. Eu am ajuns sa zambesc acum cand ma gandesc la toate asta, dar ei… Lumea din jurul meu s-a dărmat asemenea uneia din piese Lego si acum se recompune incet-incet, din aceleași piese, in ceva cu mai mult sens. Să avem răbdare și să fim îngăduitori cu noi înșine, desi nu am fost educati asa… Da, dupa o buna bucata de vreme după ce constientizezi abuzurile, ele nu mai par cine stie ce, nu te mai tulbură, începi să le vezi oricum destul de des si la restul lumii si astfel poti sa înțelegi mai bine oamenii, „ce ii mana in lupta”, de multe ori ei habar nu au, doar niste rationalizari de 2 lei. Si asta e un castig imens, sa stii sa te ferești, sa nu mai pierzi timp căutând validarea de la oameni ca ei, de la care oricum nu va veni, sa nu mai fii folosit ca pion in proiectele lor egoiste, etc. Însă de departe, lucrul cel mai greu, copleșitor, este sa accepti ca persoanele cele mai dragi, pe care le-ai iubit neconditionat si pe care le credeai cele mai dragi, de fapt nu te iubesc deloc, nu te accepta asa cum esti si nu dau doi bani pe sentimentele tale.
Marius, vine un moment când se ridică ieși din ceață. E extrem de dureros, într-adevăr…mai ales când e vorba de părinți…
Narcisisistii provoaca prin mai multe metode insidioase – unii dintre ei sunt foarte ascunsi si te provoaca prin afirmatii revoltatoare – incerci sa te aperi, sa te justifici, sa argumentezi, iar ei spun ca nu e asa.
– fac presupuneri in ceea ce te priveste – pornesc de la premisa ca nu esti capabil de anumite lucruri, se considera in masura sa iti dea sfaturi nesolicitate – daca le spui ca poti lua decizii esti „incapatanat”,”nerecunoscator”, „necooperant” – doar pentru ca nu te lasi manipulat sau sabotat. Iar narcisistul e o victima care iti vrea binele si vrea sa ti-l bage fortat pe gat.
– narcisistii sunt ofensati de cea mai mica remarca – orice aluzie la persoana sa, care nu are neaparat o conotatie negativa, dar pe care o interpreteaza ca fiind negativa, se transforma intr-o cearta. Daca ii rogi sa iti respecte o alegere se lanseaza intr-o dezbatere „dar de ce?”,”dar ce vrei sa spui?”, insinueaza ca nu ii apreciezi suficient, ca nu ii respecti suficient, ti se induce mereu starea de rusine, dubiu, vina – ca interpretezi gresit intentiile lor, ca preferintele tale nu sunt adecvate, ca reactia ta la manipulari sau la cuvinte scoase din context este gresita. Mereu este o victima.
In perceptia lor, e convenabil sa fii victima. Victima nu trebuie sa se schimbe, victima nu trebuie sa isi asume raspunderea faptelor, victima este doar o fiinta pasiva care suporta imperfectiunea altora si apoi constata pacate si greseli. In momentul in care iti asumi contributia la un conflict, trebuie sa si lucrezi la remedierea daunelor. Pentru narcisist, e convenabil sa dai vina pe altul pentru dispozitia proasta, pentru lipsa de bunavointa, pentru insinuarile care planteaza ganduri negative in mintea celuilalt.
Au un mod de operare foarte insidios, dar foarte agresiv. Iti inoculeaza idei si te fac sa te simti vinovat pentru ca distorsioneaza realitatea si nu disting binele de rau.
Un lucru e cert: niciunuia din cei „plecati” nu ii simt lipsa, nu imi aduceau nimic in viata. Aveau pretentia ca imi sunt aproape desi nu faceau nimic concret in sensul acesta, doar chestii formale care raspundeau mai degraba nevoilor pe care ei le aveau. A existat o perioada in care ochii au fost intredeschisi, cand incepusem sa intuiesc ceva, dar inca nu eram pregatit sa accept… Deja nu mai cautam validarea lor, mi-am dat seama ca aveam si eu o problema cu asta, asa ca am devenit mai contemplativ dar si mai prezent, le-am observat si chiar le-am testat in mod activ limitele. Am vazut reactiile lor atat de proaste pana si cele mai mici bucurii sau realizari ale mele, gen citit o carte, vazut un film, o fotografie care mi-a iesit, gatit o mancare buna, lucruri marunte pana la urma, care le erau si lor accesibile… Le-am vazut tot arsenalul de invalidare, gen schimbat vorba, plictiseala, neatentie, samd. Am vazut cum de fapt au un singur scop in viata, sa iti transmita sentimente de neadecvare, sa te faca sa te indoiesti de tine, sa iti spuna „ceva trebuie sa fie in neregula cu tine”.
Si culmea, nu de pe pozitii de dusmani, ci de oameni foarte apropiati pe care trebuie sa ii „iubesti”, sa ii accepti „asa cum sunt”, desi ei nu accepta nimic din identitatea ta, le repugna „specificul” tau, adica tocmai ce te face unic si diferit. Nu ai voie sa ii judeci, desi ei o fac la fiecare pas si tot asa…
Desi intrebarea cu adevarat importanta este cum de vitata „mi-a adus” in preajma preponderent oameni de genul acesta, desi raspunsul „by the book” il stiu, va ramane cumva o tema de reflectie pentru tot restul vietii. Da, acum aerul e mult mai „respirabil” si multe lucruri par sa se rezolve de la sine.
Le doresc si celorlalti aflati in situatii similare, si nu putini, sa aiba puterea sa inteleaga cat mai devreme aceste patternuri de interactiunie cu persoanele toxice care aproape negresit includ la un moment dat si victimizare, sa inteleaga asadar chestiuni care tin de o minima igiena sufleteasca as zice, sa aiba puterea sa accepte lucruri care, stim cu totii, sunt greu de acceptat. Le mai spun din propria experienta „respond, don’t react” si sa aiba incredere in psihologi cand spun ca indepartarea discreta e singura solutie viabila. A-i ierta pe acesti oameni inseamna sa deschizi portile unui nou „cycle of abuse” care va veni negresit, exact cand ti-e lumea mai draga. A-i infrunta inseamna ca mai ai asteptari de la ei, chestie total nerealista, si ca, a le trasmite la randu-ti sentimente de inadecvare e posibil sa te transforme si pe tine intr-un abuzator.
E o mare incercare a vietii, esti ca un taur adus impotriva vointei tale intr-o corrida in care celalalt doar te „inteapa” ca sa te enerveze, sa te tina in joc, spre amuzamentul lui sadic care e normalitatea pentru el. Asemenea taurului, iti doresti poate un conflict sincer, curajos si asumat, stiind ca e posibil sa iesi foarte „sifonat” daca… dusmanul ar fi tot un taur. Dar ajungi sa te bati cu o „falfaiala” si instinctele iti joaca feste. Optiunile nu arata nici ele prea bine: fie sfarseti in genunchi, epuizat, asteptand lovitura de gratie, fie, lucru mai putin probabil, ii smulgi panza aia rosie care te enerveaza din mana , si atunci ai sa vezi ce om mic e „curajosul” e de fapt. Aflat chipurile in „legitima aparare”, te va distruge cu o violenta iesita din comun, cu o lovitura pe la spate. Deci tot vei pierde…
Si inca o paralela cu corrida: in ciuda sadismului si a lasitatii, el are publicul de partea lui. Nu lasati nici acest lucru sa va descurajeze. Spre deosebire de taur, noi putem iesi din arena pana nu e prea tarziu, insa nu vom fi niciodata vedeta show-ului. Daca insa vreti sa fiti vedeta, ori ca publicul sa perceapa ce victimia sunteti, atunci uitati-va mai bine in sufletul vostru, fiindca acolo sunt lucruri de vindecat.
Salut Ionut , mi s-a parut interesanta descrierea ta si cu multe atitudini similare celor care le-am intampinat, am doi copii si din pacate fiica mea deja are tendinte de narcisism, problema mare este ca nu mai am pe nimeni de partea mea, a avut grija de tot ca eu sa par cel care face rau, am pierdut timp si foarte multi bani , nu am cum sa ajung nici la baiat , el deja cauta atentie prin vecini , este o situatie extrem de grea, si orice as spune altor persoane despre ei nu sunt crezut .Sunt pur si simplu blocat in aceasta situatie si nu vad lumina de la capatul tumelui, am fost si eu destul de afectat sentimental, emotional , confuz, cu indoieli in propria memorie , pina am resit sa ma desprind de aceasta relatie toxica,Am inceput sa ma informez , am contientizat si am reusit sa-mi revin aproape complet.Daca cineva are vreo sugestie in abordarea acestei situatii, va rog, va astept cu comentarii.Sunt flexibil si sunt sigur ,ca puteti veni ceva solutii.Va multumesc, tineti aproape de voi.
Buna Florin, situația pe care o descrii pare foarte gravă. Nu am inteles toata problema, imi imaginez că povestea e complicată și lungă cât o viață de om. Îți recomand cu tărie să ceri ajutorul unei persoane calificate.
Florin, îmi pare tare rău pentru situația ta. Cât de mari sunt copiii?
Florin, îmi pare tare rău pentru situația ta. Cât de mari sunt copiii?