Bine v-am regăsit…după o absență foarte lungă, pe care o regret….Scriu azi despre victimizare, una dintre tacticile de manipulare favorite ale persoanelor cu narcisism patologic.

Narcisicul are un întreg arsenal de tactici și tehnici cu ajutorul cărora reușește să obțină ceea ce dorește. Dintre toate, despre care am tot scris aici, pe blog, aș zice ca două ii sunt, în mod special, favorite: inducerea de vină și victimizarea.

Mă opresc azi asupra victimizării. Ca și inducerea de vină, victimizarea lucrează sub două premise principale în ceea ce-i privește persoanele cu care narcisicul interacționează.

Prima premisă este cea ca toți ceilalți sunt naivi. Iar aici găsim în subtext, ca de fiecare dată, sentimentul superiorității narcisicului – oricine poate fi, cu mijloacele potrivite, “convins” că realitatea nu-i realitate, realitatea e cea pe care o prezintă narcisicul…

A doua premisă este încă și mai tristă…narcisicii își aleg victimele cu premeditare și grijă, bazându-se pe buna-credință a oamenilor. Se înconjoară de oameni de bună credință, oameni cu puncte sensibile, dispuși mereu la compromis pentru a păstra liniștea și armonia, oameni cei care nu au tăria și curajul de a-și cunoaște și afirma drepturile fundamentale: dreptul de a fi tratat cu respect, dreptul de a avea limite, dreptul de a prospera (thrive).  Despre drepturile pe care le avem in relațiile cu cei din jur am scris aiciDe obicei narcisicul se va feri din calea celor pe care îi simt în mod fundamental mai “puternici” ca ei, de cei care văd prin țesătură cine sunt cu adevărat. Nu uitați niciodată…în relațiile sale narcisicul are un unic scop: controlul si puterea. În jurul acestui scop fundamental își construiește toate, dar absolut toate acțiunile. Și atunci când, în aparență oferă ajutor sau face fapte bune pentru ceilalți, motivul e mereu ăsta- controlul pe care îl poate obține în acea relație…

Să revenim…victimizarea nu este doar o armă de manipulare pentru narcisic. Devine miezul identității sale. Pentru că îi servește perfect. Ca victimă, narcisicul obține, în primul rând, his drug of choice…atenția celorlalți. Cum vei putea să nu-l compătimești, cum vei putea să-i refuzi ceva când el e cel care e veșnic bolnav, veșnic suferă, mereu e tratat nedrept, mereu face mai mult pentru ceilalți iar ceilalți sunt mereu nerecunoscători…

În plus, prin statutul de victimă, narcisicul reușește să nu-și asume responsabilitatea pentru faptele sale. NICIODATĂ.

Nu vă lăsați păcăliți.  Încercați să priviți în contextul mare toate pretențiile de victimă, să încercați să vă formați o imagine de ansamblu, completă și rațională asupra situației sau situațiilor în care se prezintă ca fiind nedreptățiți, abuzați sau tratați cu malițiozitate sau rea intenție. Dacă veți încerca să reconstruiți întrega poveste, nu doar o perspectivă, imaginea s-ar putea să fie alta…Pentru că una dintre tehnicile pe care le folosește este cea de a oferi un cadru anume poveștii pe care o spun.  De ex., îți povestește în lacrimi o situație de conflict cu X, însă prezintă trunchiat  întâmplarea și îți spune doar despre reacția lui X la conflict, ca și cum povestea a început abia acolo , iar propriul lui comportament în conflict (toxic) nu a avut nimic de-a face cu reacția celuilalt. Cam ca în imaginea atașată acestei postări.

Sau, dacă un narcisic încearcă să te intimideze sau te acuze de diferite ofense pe care i le-ai adus, dacă vei încerca să stai drept și să te aperi de acuzele ce ți se aduc, vor încadra astfel povestea astfel încât tu devii lupul rău, iar ei victimele acestei situații. În narațiunea pe care o creează, ei doar făceau ceea ce trebuia făcut (indiferent dacă au încălcat o limită sau au fost abuzivi) sau…poate făceau doar au glumă…

Însă în ambele cazuri OMIT să spună ce s-a întâmplat înainte ca celălalt să riposteze, omit să spună că reacția celuilalt a fost, poate, o reacție normală la un comportament nepotrivit sau toxic. Astfel că, ceea ce poate fi, de fapt, auto-apărare, devine încadrat ca agresiune împotriva lor. Și ei devin…nu-i așa, pentru a nu știu câta oară…niște victime nevinovate….

Am fost curioasă să văd ce spune literatura despre victimizarea narcisicilor?

Într-un articol publicat in 2015 în Personality & Social Psychological Bulletin, McCullogh și colegii săi  arată că există două mari motive pentru care narcisicii se prezintă constant ca victime ale celorlalți:

a. În primul rand, rețineți că narcisicii au o sensibilitate crescută la orice evenimente interpersonale negative. Puternica lor motivație de a-și menține o imagine grandioasă de sine îi face mai atenți și mai vigilenți la evenimente interpersonale care le-ar putea afecta în mod negativ imaginea de sine. Aceasta se întâmplă pentru ca narcisicii își monitorizează lumea relațiilor cu ostilitate și suspiciune și sunt mai vulnerabili la fluctuații ale stimei de sine în răspuns la evenimente negative. Această sensibilitate exagerată se poate manifesta, spre exemplu, sub forma unor standarde foarte înalte pentru felul în care se așteaptă să fie tratați de ceilalți. Dacă cumva ai uitat sa-i spui un “mulțumesc”, narcisicul o va percepe ca pe un afront major. Dacă i-ai neglijat, chiar și pentru un moment, prezența (mai ales atunci când mai sunt și alții de față care să fie martorii acestei “umilințe”) se va dezlănțui cu furie și resentimente.

De asemenea, acestă sensibilitate se poate traduce prin ceea ce literatura numește “tendința ostilă de atribuire” (Dodge et al., 1990). Cu cuvinte mai simple… această tendință îl face pe narcisic ca în situații ambigue să presupună că ceilalți au, în ceea ce-i privește, intenții negative. Orice cuvânt, orice vorbă inofensivă, orice privire se poate transforma în capul lor  ca parte a unui plan pe care îl ai împotriva lor…vrei să-i umilești, să le faci rău, să îi pui într-o lumină proastă…

b. Un al doilea motiv pentru care victimizarea devine o a doua natură a narcisicului este acela ca a prezenta distorsionat un trecut în acre el a fost mereu o victimă, îi servește pentru a se prezenta într-o lumină bună. Prezentarea unui trecut în care el a fost victima celorlalți, un trecut plin de afronturi, nedreptate ți agresiuni e pentru narcisic o modalitate foarte bună de a a găsi în afara lui o explicație pentru tot ce merge prost în viața lui…orice eșec, orice performanță slabă, orice relație distrusă este atribuită unor factori din exteriorul lui și nu propriei persoane.

Neasumarea responsabilității pentru propriul comportament este  marca  persoanelor cu narcisism patologic. 

Trăiți cu ochii larg deschiși și încercați să treceți dincolo de aparențe pentru a înțelege cu cine aveți de-a face. Vă poate scuti de multă durere. Dați vălul la o parte și aveți curajul de a privi adevărul în față. Mai multe despre cum facem față manipulării în relația cu un narcisic am scris aici.

Ca de obicei…rămâneți aproape.

Mai ales de voi înșivă…

Narcissists as “Victims”: The Role of Narcissism in the Perception of Transgressions Michael E. McCullough University of Miami Robert A. Emmons University of California, Davis Shelley Dean Kilpatrick University of California, Los Angeles Courtney N. Mooney
Articolul citat poate fi găsit aici. 
sursa foto: https://blogs.psychcentral.com/psychology-self/2018/07/narcissist-delusion/

    2 comentarii

  1. ionut_n 11 mai 2019 at 0:59 Răspunde

    Buna, iti multumesc ca scrii. Cam tot ce scrii pe blog, am trait pe propria piele. Parintii mei sunt profesori…

    „Reversal of guilt” si „gaslighting” sunt cele 2 tactici de spalare a creierului favorite pe care le vad la tatal meu. Din pacate, o parte din apucaturile acestea „s-au luat” si la fratele meu mai mare. Pe el l-au transformat prin critici permanente si manipulari din cele amintite intr-un om fara personalitate, fara pareri, pasiv-agresiv, fara prieteni, care in final a si divortat. Evita conflictele, evita comunicarea si nu stie sa se conecteze emotional cu ceilalti. Fratele meu ma evita cat poate si confruntat direct, nu recunoaste nimic din toate acestea, totul e in imaginatia mea care imi aleg momente total nepotrivite de a initia comunicarea cu el, deci eu sunt cel nepotrivit. M-am lasat pagubas de ani buni dupa o perioada de confuzie totala. Nu imi amintesc sa fi avut vreun conflict deschis cu el. De fata cu parintii afiseaza o doza de normalitate, dar doar pentru imaginea lui in ochii lor. Dupa ce parintii nu mai sunt in schema, ai parte de un dus rece, iti limiteaza comunicarea, nu e disponibil.

    Pe mama, tatal meu a transformat-o intr-un fel de marioneta, fara initiative, careia i-a controlat viata in cel mai mic detaliu, nu mai zic financiar, i-a refuzat alegerile si i-a modelat perceptia asa cum a dorit el, a devenit o sclava fix pentru nevoile lui. Ea ar face orice sa evite conflictele si sa salveze aparentele, dar de multe ori doar trage, constient sau nu, la aceeasi caruta a manipularii. Cand suntem doar noi doi ii da dreptate dar se simte de la o posta ca e nesincera si nu intelege care e problema, crede ca daca ma aproba ma pacaleste si imi trece supararea; cand e insa vorba sa arbitreze intre noi, tatei ii da dreptate neconditionat si cand e vorba de reversal of guilt, victimizare, samd, ea este 100% de partea lui, sporind durerea mea. Cred ca a obosit de mult sa se mai puna cu el, sa mai gandeasca. E doar o marioneta care ii spala si gateste si care nu cred ca mai poate gandi ca o fiinta autonoma.

    Revenind la fratele meu, el din pacate se identifica cu ei si nu reuseste sa le iasa din cuvant, aratandu-le un mare respect. Cel putin ei se agata cat pot de atitudinea asta a lui, incapabil sa aiba o pozitie clara, care si ea are o doza de ipocrizie, in sinea lui nu ii iubeste (nu cred ca stie ce inseamna asta), ii minte, se foloseste mai mult de ei, se minte de multe ori si pe el, se victimizeaza si el cat poate in loc sa isi accepte problemele. Fratele meu pare un om trist, slab, incapabil sa isi ia soarta in maini, care, cand a avut o problema ( in special financiara ) a primit in mod prompt ajutorul parintilor, fara sa stie cat de nociv a fost acest lucru pentru el.

    La mine nu au mai fost resurse si a trebuit sa ma descurc singur si oarecum neintuitiv, asa a fost mai bine. Pe el l-au ajutat cu toate cheltuielile importante ale vietii, pana la o varsta inaintata dar a ramas legat de ei printr-un cordon ombilical, pretul platit fiind mare, ca nu s-a putut dezvolta ca o fiinta autonoma, cu perceptie proprie. Pentru ei pare sa ramana „copilul de aur” care insa nu a ajuns nici pe departe ce si-au dorit ei ( un profesor glorios, ca ei ) si de care se „leapada” usor cand situatia le-o cere. Ba il critica fara nici o jena, desi are 50 de ani, ba il dau exemplu de om care s-a „purtat frumos” ( a se citi nu i-a contrazis) in timp ce eu „i-am jignit” ( de fapt, le-am explicat pe cat posibil calm si argumentat cat de deplasati sunt, ), dupa cum le convine. Recunosc si imi asum ca n-am reusit sa stau mereu calm. S-au bagat intre mine si fratele meu si au triangulat cat au putut. Nu pot confirma acest lucru decat din perspectiva mea, cu fratele meu nu am texte de genul acesta. El oricum nu isi exprima parerile si nici eu nu vreau sa fiu toxic, nu vreau sa triangulez la randul meu. Pe fosta lui sotie nu mai zic, au criticat-o la maxim, dar si pe el, repet, dupa cum cerea situatia. Desi sotia lui parea sa aiba si ea niste probleme de personalitate, parand o persoana abuziva, ii suspectez pe parinti ca au un mare aport in destramarea familiei fratelui meu si ca abuzurile lor au un anumit aport in alegera nefericita a partenerei de viata a fratelui meu. La un moment dat mi-am dat seama ca tot ce mai stiu despre fratele meu, de ani buni, e doar ce imi spun ei. Nu stiam pe vremea aceea ce inseamna triangulare. Insa incet-incet incepusera sa o acuze pe cumnata mea de lucruri pe care si ei le facusera in tinerete mai ales si cu care se mandreau! De exemplu ca cheltuieste multi bani pe haine, in detrimentul fratelui meu. In timp ce in tinerete ei se laudau ca se imbracau de la cele mai bune magazine din Bucuresti! Odata deschisi ochii, am vazut tot mai multe inconsistente de genul acesta si am acceptat ca nu stiu de fapt nimic despre fratele meu, ca nu stiu cine e vinovat de divort. In opinia lor, evident, fosta mea cumnata era un monstru. Strict intuitiv, tind sa cred ca situatia e putin pe dos. Cu toate problemele pe care le stiu eu in familia asta, mai degraba vina e a lui si a parintilor. Dar nu sunt sigur, neavand informatiile.

    Nici eu nu am ajuns ce si-au dorit ei. Din fericire as spune. Insa eu am stiut destul de devreme ca drumul meu va fi diferit de ce imi programasera ei, mi l-am asumat si cu noroc poate, am castigat. Dar norocul si-l mai face si omul. Le-am tinut piept din frageda pruncie. E drept, pe mine m-au si lasat oarecum in pace. Imi amintesc sedintele de critica la foc incrucisat la care il supuneau pe fratele meu. Se asezau in camera, unul intr-un colt, altul in alt colt si il prindeau la mijloc, la foc incrucisat de critici vreo ora intreaga. Eu aveam cativa ani doar, imi faceam de joaca. Fratele meu sa fi fost in gimnaziu. Iesea de-acolo terminat. Imi amintesc vag, eram surprins doar cum se transofrmau parintii mei in niste oameni rai, fratele meu care statea impietrit, nimeni nu se astepta sa si vorbeasca. Eu nu simteam trauma, doar simteam ca parintii mei sunt cateodata „rai”. Asteptam sa „le treaca” ca totul sa reintre in normal. Eu am fost mai norocos. Parintii mei chiar m-au neglijat intructava. Se putea sa aleg un drum si mai bun daca la un moment dat nu interferau ei, destul de brutal. Eu am „livrat”. Am avut rezultate bune si la admiterea in liceu, si in liceu si la admiterea la facultate, desi faclutatea nu era cea pe care si-o doreau ei. Voiau sa fac matematica, evident, eu am ales politehnica. Eu eram bun la fizica, am fost si la niste nationale, dar pentru ei, profesori de romana si mate, fizica era o stiinta de mana a 2-a. In plus, nu isi puteau aroga meritele, ar fi fost doar meritul meu. Cu chiu, cu vai m-au lasat la politehnica, numai dupa ce le-am promis ca anul urmator voi da si la matematica. Ceea ce am facut si chiar am fost admis. Nu le promisesem ca o voi si termina. Nu am avut nici o clipa de gand, faceam deja o facultate grea de care imi pierise deja cheful, doar am vrut sa imi tin promisiunea fata de ei de a intra la facultate. Sa nu credeti ca ei isi tineau promisiunile fata de mine. Dar nu conta. Eu aveam deja standardele mele si mi-am tinut promisiunea. A fost poate un teribilism, vrand sa le arat ca pot intra oricand la facultatea aia a lor si ca nu imi pasa. Ce o fi fost in sufletul fratelui meu care nu a reusit la aceeasi facultate, nu stiu. Dar lui i-au gasit mereu circumstante atenuante. Nu a intrat la liceu din cauza unui teribil ghinion. Nu a intrat la facultate din cauza concurentei prea mari, fiind generatia decreteilor. A facut mecanica si nu si-a mai gasit job, din cauza revolutiei, nu si-a facut o familie cum trebuie, din cauza ca nu a avut iarasi noroc. Lui ii gasesc mai usor circumstante atenuante, pe cand cu mine, desi mi-am asumat sa am grija de ei la batranete, se poarta nemilos as spune. Din 2 vorbe, reusesc sa te faca sa te simti ultimul om.

    Incerc sa nu ma gandesc si sa nu le reprosez implicarea in drumul meu. Ce a fost a fost. Sa zicem ca le-am tinut piept insa si ca am mers, in mare, pe drumul meu. Numai eu stiu cat am tras sa obtin aceasta libertate, iar de critici si sabotaje datorate faptului ca n-am ajuns ce isi doreau, de care n-am scapat nici azi. Drumul pe care mi-l alesesera era oricum o fundatura, nu era pentru mine, deci acum pot spune ca a meritat efortul. Abia acum, spre 40 de ani mi s-a ridicat valul de pe ochi, cand am vazut cat de departe pot merge cu minciuna, manipularea si distorsionarea realitatii doar ca sa iasa ei bine… Cand te nasti intr-o astfel de familie, crezi a abuzurile sunt normale si nu sunt atat de grave, ca „asa sunt ei”. Cam tarziu m-am prins, de vreo 10 ani mi-am asumat si responsabilitatea grijei pentru batranetea lor, o prostie colosala si care m-a costat mult. Batranetea nu face decat sa le agraveze problemele. Am avut noroc cu o sotie empatica, care a stiut sa le tina piept cu tact si care m-a sprijinit tot timpul. Nu au reusit sa se bage intre noi, desi au incercat si inca mai incearca, evident. Dar sa fie clar, cand sunt prinsi cu mata in sac, parca se dau de 3 ori peste cap, ca in povesti, si se transforma intr-o fiara care nu se dadeau inapoi de la nimic, mint, intimideaza, te fac sa te simti aiurea, totul cu un singur scop: sa isi pastreze imaginea de sine. Si mai cred ca nu ma minteau doar pe mine, se minteau si pe ei. Nu ar putea sa accepte ca au vreo pata. Am ramas cu revolta si din pacate cu furia care mi-au afectat bunastarea emotionala cel putin. Numai cand ma gandesc la ce mi-au facut mi se ridica sangele in cap. Cand ma uit la casnicia distrusa a fratelui meu, la cat de trist si singur e, stiind ca e foarte probabil „opera lor”. Imi vine sa urlu ca nu pot sa ii spun fratelui meu varianta mea. L-ar ajuta poate, daca vorbele nu s-ar lovi de un zid cladit de ei. Dar acum am citit destule si stiu ca nu poti sa ajuti un om daca acesta nu vrea… Desi nu le cer nimic in favoarea mea, ma trateaza ca pe un dusman. Da, recunosc si imi asum ca am gresit mult ca m-am luat in gura cu ei incercand sa le arat ca gresesc, ca nu sunt corecti, ca mint si ca manipuleaza. I-am iubit ca pe niste parinti si am vrut sa ii fac mai buni. Mi-ar fi fost mai usor sa fiu ca fratele meu, distant si decuplat emotional de oameni. Evident ca cu parintii mei n-am ajuns la niciun rezultat, doar energii si nervi pierduti degeaba. Desi am incercat sa le explic argumentat, mereu mi-au zis: „ei na !”, „ti se pare”, „nu e a devarat”, „cum poti sa zici asa ceva?” samd. Apoi cand simteau ei ca e cazul sa contraatace: „ai ceva cu noi !”, „daca nu vrei sa mai ai grija de noi, spune-ne, mergem la azil”, samd. Da, stiu, manipulari narcisiste. Pare prea de manual toata povestea ? Va asigur ca e 100% adevarata, evident prin prisma perceptiei mele. Credeti-ma, nu stiti de ce sunt in stare oameni pe care ii iubesti, in care crezi ci care ar trebui sa iti faca doar binele neconditionat. Si mie mi-a fost greu sa cred, dar nu ma mandresc cu asta. Am inceput sa citesc ( sunt un IT-ist autodidact si putin nerdy deci asta e „my way” ), acum nu am nici un dubiu cu cine am de-a face. Dupa carti si filme pe YouTube despre narcisism, inceput sa ma orientez spre mine, e un pas mai greu. Cu totii ne uitam cu usurinta la problemele celorlalti, in loc sa ne concentram pe ale noastre. Dupa o indelunga introspectie m-am gandit ca de fapt nu vreau nimic de la ei, nici macar corectitudine, nimic. Acest lucru m-a mai eliberat intrucatva. Dar e greu sa relationez cu tatal meu. De fiecare data cand imi „da peste bot” prin negarea constanta a perceptiei mele, lucrurile escaladeaza in discutii aprinse, dispute si suparari. Rezultate, cum spuneam, 0. Gandind 100% rational, sa intru in discutii contradictorii e o mare prostie pe care o fac, dar tot nu pot sa ma abtin. Sa stau si sa tac si sa ii ascult parerile inseamna sa accept sa fiu strivit intocmai unui gandac, fiindca e o chestiune de timp ca prin tendentiozitate sa te faca sa te simti asa. Stiu ca asta ar trebui sa fac, sa plec si sa nu mai stau langa ei, sa nu ma mai implic, inca mai lucrez la asta. Nu cred am inca „mental power”, sunt inca ranit… Cu cat citesc mai mult cu atat imi dau seama ca probabil am nevoie de terapie. Convingerile mele despre mine trebuie schimbate, fiind modul in care pot fi ranit. Asta imi propun in perioada urmatoare.

    • prizonieriinoglinda 11 august 2019 at 8:47 Răspunde

      Iți mulțumesc tare mult pentru povestea ta. Cere multă putere să ieși în față, într-o cultură ca a noastră, și să pui sub lupă relația cu părinții (chiar și dacă o faci doar în intimitatea propriului suflet). Mă bucur că ai reușit să-ți conservi și să-ți dezvolți autonomia, să fii auto-referențial și să-ți creezi propria realitate. E mare lucru în contextul poveștii tale și ar trebui să-ți acorzi mare credit pentru asta.
      Da, cred că a te informa e primul pas. Apoi, e necesară multă muncă cu noi înșine. E un drum tare greu, doar cei care l-au parcurs pot ști…Dar ești foarte bine echipat pentru asta, ai suportul soției…Da, probabil că destructurarea acelor convingeri despre noi înșine, softul pe care ni l-au scris e partea cea mai grea. Și cea ma eliberatoare…
      Ținem aproape.

Lasă un comentariu