La multi ani!

Iti sunt recunoscatoare pentru ca ai acest site si pot arata si altora ce inseamna abuzul emotional si traumele provocate de narcisisti. Deja citeam materiale in engleza si m-au ajutat mult explicatiile in romana sa clarific anumite nelamuriri celor apropiati. Continutul reda exact starea emotionala a unui adult care e mutilat sufleteste si nu are o identitate. Tot ce il definea a fost retezat cand era mic. I s-a spus cand sa vorbeasca, cum sa gandeasca, cand sa taca. Cand nu existau probleme mam le inventa, isi aduceau aminte ce am facut acum 15-18 ani, reprosandu-mi lucruri nesemnificative. Se insista pe ideea ca eu oricum nu sunt in stare de nimic. Nu spunea – hai sa te invat sa…
Cand vorbeam, ma intrerupea sau vorbea peste mine. Nu ma lasa sa termin ideea. Eu nu contam. Parerea mea nu conta.
Cred ca din acest motiv romanii, in general, sunt agresivi verbal, impulsivi si au tendinta sa tipe. Nu au fost lasati sa vorbeasca, nu au fost ascultati, au simtit ca ei nu conteaza, identitatea lor nu trebuie sa se dezvolte si, la maturitate, frustrarea iese la suprafata si simt nevoia sa se faca auziti.
Constat ca mamele narcisice, hiper-protectoare, grijulii, sufocante sunt foarte frecvente si a fost chiar incurajata de societate intruziunea mamei in viata copilului. Mai rau e la maturitate, cand mama intervine in cuplu, familia tanara locuieste cu parintii. Poate ar trebui discutat si acest subiect in contextul nostru „romanesc” – cum sa o imblanzesti pe mama care e geloasa pe intrus si se simte data la o parte? Oricum prietenul fetei a fost mereu privit ca un rival care ii punea suprematia in pericol. Cand ma atasam de cineva, avea mereu ceva negativ de zis. Apoi nu i-am mai spus nimic.
Orice initiativa de a face ceva era respinsa, se gaseau motive de refuz. Apoi, mi s-a reprosat ca nu am fost suficient de apropiate.
Parintii din zona balcanica si din cea latina sunt, de multe ori, cicalitori, sacaitori, agasanti, invazivi „in numele iubirii”, „in numele grijii fata de copilul neputincios si dependent de mama”. Pentru ea, e singura sursa de atentie si utilitate – se simte folositoare, simte ca are un scop, se simte importanta, insa modul de a se impune sau de a se lamenta e obositor. Mama romanca e o victima, era glorificata mama-eroina, dar de copiii nevoiti sa ii suporte frustrarile nu zice nimeni.
Astfel de mame au crescut generatii de copii derutati, fara o identitate formata, mutilati de vina, rusine, teama, mereu autosabotandu-se. Fie au copiat modelul, devenind greu de suportat, fie au recurs la dependente, au relatii abuzive, se refugiaza in munca.
Pentru asemenea comportament trebuie facut un jurnal, cu exemple concrete, pentru a identifica tiparele si modul specific de abordare. Mama a fost mereu necooperanta, lipsita de sprijin fata de ideile mele, dar isi dorea afectiunea si respectul meu. Mereu aspra, dispretuitoare, incruntata, severa.
Vreau, totusi, sa am o relatie buna cu tata, care e un om bland, sufletist, extrem de afectuos si cooperant, insa dominat de toanele mamei si de modul ei dur de a fi. Nu ia decizii, doar mama are oricum dreptate. E greu sa impaci doua personalitati diferite, vrei sa il eviti pe unul si pe altul sa il vezi.
Iti multumesc pentru tot, relatie e, intr-adevar, un cos de gunoi emotional care simti ca se varsa pe tine.
Iti multumesc pentru validare, pentru confirmare si pentru ca, prin tot ce faci, salvezi generatii de copii raniti de frustrarile unor adulti imaturi si iresponsabili. Constientizarea, educarea reactiilor, parcurgerea materialelor, detasarea sunt solutii. Cand apare vina sa spunem ca am facut tot ce depinde de noi, ca ne-am dorit o relatie umana, echilibrata, nu de dominare si ca ei nu se vor schimba.
Desi mama mea nu a avut probleme grave niciodata, mereu exagera. Ii comparam situatia cu a altora si nu vedeam motive serioase de nemultumire – nu erau boli grave, probleme financiare, divort, infidelitati, nimic. Si nu imi explicam de ce atata drama. Trebuie sa nu ne invinovatim de reactiile lor, modul de a raspunde depinde de fiecare din noi.