“Este extrem de dificil să scapi de un abuzator, însă este chiar mai dificil să scapi de abuzatorul care locuiește înăuntrul tău.”

A fi critic cu tine însuți nu e, în sine, o problemă. Nu-ți poți ajusta comportamentul dacă nu te uiți cu onestitate și simț critic la tine. Această abordare e parte a superego ului nostru, partea psihicului care are grijă să respectăm valori morale și norme sociale.

Însă, ca în toate lucrurile, e nevoie de măsură. Dacă la cea mai mică greșeală pe care o faci, în mintea ta începe o adevărată tiradă împotriva ta, dacă automat gândurile care-ți vin în cap seamănă cu «Sunt un idiot/idioată că am făcut asta» «Nici măcar asta n-am reușit să fac cum trebuie» «Sunt defect(ă) și îmi voi face viața praf»  «Trebuie să fie perfect ca să»…sau altele din aceeași categorie și te prăbușești într-un sentiment acut de dispreț față de tine, atunci criticul tău intern este supradimensionat. Pete Walker spunea undeva că acest critic intern e un superego scăpat din lesă.

Sursa criticului intern se află în interacțiunile noastre timpurii cu persoanele care ne-au îngrijit. Este tendința exagerată a superego ului nostru care încearcă disperat să câștige aprobarea, acceptarea și iubirea părinților. O tendință care vine ca o consecință a unui tipar disfuncțional prin care părinții relaționează cu copilul: standarde exagerate și nepotrivite vârstei copilului, critica excesivă, lipsa de acceptare, dragostea condiționată, rușinarea copilului pentru comportamente sau emoții firești sau chiar disprețul față de copil manifestat fățiș. Cu fiecare experiență în care ți se spune că nimic din ce faci nu e bine, că alții mereu sunt sau pot mai mult, că niciodată nu e suficient, că n-ai dreptul să te simți trist sau furios sau deznădăjduit…această voce devine tot mai puternică. Iar dacă toate încercările copilului de face lucrurile perfect nu reușesc să câștige acceptarea sau aprobarea părintelui, criticul intern devine din ce mai caustic și mai ostil, devine o voce interioară virulentă care promovează ura de sine, dezgustul de sine și, în final, abandonul de sine.

Un copil care e condus de o astfel voce critică internă virulentă nu se poate gândi la altceva decât la toate felurile în care fie e “prea mult” sau, dimpotrivă, “nu destul” în raport cu așteptările părintelui. În acest fel eul sănătos nu are spațiul necesar pentru a se dezvolta. În final, identitatea copilului devine ea însăși extrem de critică.

Acest proces se face treptat și se cronicizează…criticul devine tot mai agresiv și comută progresiv de la vocea părintelui “Ești un copil rău/incapabil etc.” înspre internalizarea acestei voci în forma “Sunt un copil rău”. În timp, această auto-flagerare devine tot mai accentuată, deci “Sunt așa un ratat…patetic și fără nicio valoare…stupid și defect”

Această voce critică internă, crudă și totalitară, se află, în opinia anumitor autori, în miezul traumei complexe sau a stresului post-traumatic complex.

Într-o familie în care climatul predominant e unul de pericol, unde consecințele pentru greșeală sunt disproportionate, unde părintele pare imposibil de mulțumit, super-ego ul copilului este forțat să modifice lentila cu care se uită la el însuși și la lume și să-și construiască mecanisme prin care se poate apăra de dezaprobarea, furia sau disprețul părintelui. Perfecționismul e un mecanism la îndemână. Oferă copilului lipsit de putere și de sprijin un oarecare sens și o anumită direcție. Străduința de a fi perfect îi dă copilului un iluzoriu, dar necesar, sentiment de control.

Controlul și auto-controlul sunt căi sigure de urmat. Pentru că părinții care își abandonează emoțional copilul păstrează, de obicei, cele mai severe pedepse pentru momentele în care copiii se revoltă. Așa că a rămâne în siguranță presupune să faci tot ce trebuie, când trebuie și să îți controlezi comportamentul pentru ca nici o urmă de revoltă, tristețe sau amărăciune să nu iasă la suprafață.

Și cum faci asta? Construind acest abuzator intern care te împinge la limita puterilor tale, care îți fură timpul, energia și bucuria procesului. Rezultatul devine miza, bucuria progresului se pierde, învățarea trece în plan secund, iar costurile emoționale pe care le plătești uriașe.

Ce poți face cu acest critic intern virulent?

În primul rând, trebuie să-l identifici. Deși pare evident, de cele mai multe ori, identificarea acestei voci și, mai ales, a sursei ei nu se face atât se simplu cum ar părea. E un gând automat, cu care ai o relație veche și e parte din tine, astfel că poate fi dificil, la început, să-i pui legitimitatea la îndoială. În plus, nu uitați că a avut un rol…până la un punct funcțional în viața voastră. Cu toate costurile aferente, v-a ținut în siguranță. Dar ca adult poți acum înțelege felul în care a ceda în fața acestei voci te sabotează.

O dată ce ai identificat această voce ca o voce disfuncțională și dăunătoare poți încerca, de exemplu, să-ți imaginezi că atașezi acestei voci un buton cu care îi poți reduce volumul. Vizualizează un astfel de buton și rotește-l spre stânga. Dă vocea aia mai încet, până la punctul la care ai putea să îi ignori zgomotul.

Sau poți face un pas în spate și poți încerca să urmărești acțiunea din mintea ta din ipostaza unui observator. Încearcă să vezi că nu ești una cu acea voce, că ai o doză de liberate și control în raport cu ea. Adu-ți aminte că e o voce care ți s-a instalat în cap, ca un software străin și a cărui legitimitate o poți combate cu argumente. Cu toate situațiile în care realitatea faptelor tale nu coincide cu ce-ți spune ea.

E o abordare funcțională, dar probabil insuficientă. Mai e nevoie și de altceva, de un pas suplimentar. Acela al dezvoltării și cultivării unei voci interioare blânde care să ne transmită un mesaj de grijă și compasiune. Un soi de antrenor intern care să ne încurajeze, să ne laude și care să fie mândru de eforturile pe care le facem. Care să manifeste blândețe pentru lupta pe care o purtăm cu noi înșine și care să ofere sprijin, siguranță și confort. E o voce pe care o putem moși noi înșine, o putem cultiva și pe care putem alege să o ascultăm.

Ca de obicei,

Rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Lasă un comentariu