Bine v-am regăsit! Astăzi vreau să vorbesc despre un compasiunea față de sine, un concept cu care cred că puțini dintre noi suntem familiarizați și încă și mai puțini unul pe care să-l fi însușit intim…cumva…să fie parte din felul în care ne relaționăm în mod obișnuit cu noi înșine.

Dacă ai fost crescut într-un mediu disfuncțional, probabil că ideea de compasiune față de sine îți este străină. Sau poate că o privești, așa cum am făcut-o și eu în primă fază, cu o sprânceană ridicată.

Dacă ai crescut și ai trăit în ideea că niciodată nu ești destul de…destul de bun, destul de performant, destul de îndatoritor, destul de compliant…destul de ce-o fi, compasiunea față de propria ta persoană îți poate părea o idee cu adevărat exotică.

Dacă ești copilul unui narcisic (mai multe informații aici) sau ai trăit o vreme îndelungată în relație cu o astfel de persoană, probabil că ideea de „iubire față de sine” îți îngheață sângele în vine…Dar, te rog, citește în continuare…

Dacă ideea de a-ți cultiva o relație sănătoasă cu tine însuți pare doar o replică de film, dacă te raportezi la tine însuți ca la o persoană care trebuie ținută în frâu și ceri de la tine mai mult decât ceri de la oricine altcineva… probabil că trebuie să citești în continuare.

Poți dresa un cal fie de frica bățului, fie cu promisiunea morcovului. La fel facem cu noi înșine. Iar dacă istoriile noastre de viață stau sub semnul bățului (la propriu sau la figurat) și al exigenței extreme… cel mai probabil nu doar că nu știm să ne purtăm cu noi înșine cu bunătate și blândețe, ci considerăm atitudinea asta ca pe un semn de slăbiciune. Ideea de grijă și blândețe față de sine le e străină și neconfortabilă celor mai mulți dintre noi. O echivalăm cumva cu slăbiciunea și îngăduința față de noi înșine, cu standardele scăzute, cu lenea, scuzele și justificările.

Nimic mai greșit!

Iubirea și acceptarea celorlalți începe cu iubirea și acceptarea de sine. Relațiile sănătoase cu ceilalți se construiesc doar pe fundamentul unei relații sănătoase cu noi înșine. Grija față de noi înșine și compasiunea pe care ne-o putem arăta în momentele de suferință nu sunt nici semn de egoism, nici de îngăduință excesivă. Sunt semnele unei atitudini sănătoase față de noi. Semnul că merităm ne tratăm pe noi înșine la fel cum îi tratăm pe ceilalți atunci când le este greu.

ÎNSEAMNĂ PUR ȘI SIMPLU SĂ APLICI ACELEAȘI STANDARDE PE CARE LE APLICI ÎN RELAȚIA CU OAMENII DRAGI ȚIE ȘI ÎN RELAȚIA CU TINE ÎNSUȚI.

În primul rând, înseamnă ca, atunci când trecem prin perioade dificile, să ne oprim și să ne recunoaștem propria suferință. Pentru că, mai des decât am crede, nu facem asta. Suntem mai degrabă învățați să nu ne plângem, să strângem din dinți și să mergem mai departe și nu avem deprinderea ca, atunci când ne e greu, să facem un pas în spate și să recunoaștem dificultatea momentului pentru noi. Cultura occidentală valorizează realizările individuale și independența, iar dacă nu reușim să ne atingem idealurile pe care ni le propunem asumăm că e doar vina noastră. Iar dacă e vina noastră, înseamnă că nu merităm compasiune, nu?

E compasiunea față de sine auto-compătimire?  Sau un termen mai frumos pentru îngăduință față de sine și standarde joase?

Compasiunea față de sine nu înseamnă să cred că probeleme mele sunt mai importante decât ale celorlalți, ci că problemele mele sunt și ele importante și că merită rezolvate.

Compasiunea față de sine e, în fapt, o atitudine sănătoasă față de sine în momente dificile. Kristin Neff este numele cel mai important în domeniu. În cartea sa,  Self-compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself, aceasta definește trei dimensiuni esențiale ale acestei atitudini:

Blândețe și bunătate față de sine în momentele dificile și reducerea auto-criticii 

Asta înseamnă să te porți cu tine cu grijă, bunătate, înțelegere și să te accepți așa cum ești. Să fii conștient de propria ta suferință și să fii mișcat de ea. Dar e important să fii conștient fără să te critici excesiv. Să încerci să îți oferi confort, acceptare și înțelegere în perioadele dificile. Așa cum am face pentru cel mai bun prieten al nostru. Și cum rareori reușim să facem pentru noi. Cum ar fi ca vocea noastră interioară să nu spună automat „Cum naiba poți să fii așa de prost? Cum ai putut lua o decizie atât de prostească? „, „Nu-i destul. Poți mai mult de-atât”, ci „E un moment cu adevarat dificil acum. Cum aș putea ca acum să am mai multă grija de mine?”

Miza modificării acestei voci critice interioare este imensă. De ce? Pentru că dacă ne oferim nouă înșine constant înțelegere și grijă ajungem până la urmă să simțim că MERITĂM CU ADEVĂRAT înțelegere și grijă. Că suntem demni de acceptare.

Să fim conștienți că suferința este o experiență comună, a noastră, a tuturor. Eșecurile, dificultățile și suferința sunt experiențe prin care trecem cu toții, iar conștientizarea acestui lucru ne face să ne simțim mai apropiați și mai conectați de alții în perioadele în care ne este greu.

Acest sentiment al unei condiții umane împărtășite ne ajută să recunoaștem că eșecurile și dificultățile sunt experiențe prin care trecem cu toții, iar prin aceasta suntem cu toții mai apropiați unii de ceilalți, mai conectați și nu mai izolați în suferința noastră.

Mindfulness- conștientizarea profundă și acceptarea experienței momentului prezent. Atunci când suntem ancorați în prezent, nu tindem să evităm emoțiile dureroase și nici nu ruminăm excesiv la ele. Încercăm să ne dăm un pas în spate și să privim cu ochi de observator, de martor, mai obiectiv și mai detașat. E atitudinea mentală care ne ajută să punem lucrurile în perspectivă și să nu ne identificăm exagerat de mult cu gândurile și emoțiile noastre.

Voi cum vă raportați la voi înșivă atunci când vă e greu? Reușiți să vă tratați propria suferință cu aceeași grijă și blândețe cu care tratați suferința celorlalți?

Voi mai scrie pe tema compasiunii față de sine. Cred că ar trebui să fie parte din „echipamentul standard” al oricărui om care vrea să traiască frumos și în armonie cu el și cu lumea…

Ca de obicei…rămâneți aproape…

E o dimineață de luni și șeful intră val vârtej în birou cu o expresie gravă și furioasă pe față. Îți aruncă o privire scurtă și-ți spune printre dinți: Rapid, la mine în birou! Îți îngheață sângele în vine și simți un gol imens în stomac. Începi să derulezi în minte toate evenimentele zilelor trecute ca să vezi ce anume ai fi putut face ca să se enerveze atât de tare. Începi să te gândești că acesta e momentul pe care l-ai tot anticipat…cel în  care vei fi concediat/ă. Intri în birou, simțindu-te mic/ă și neajutorat, ți-a pierit glasul și nu poți să contrargumentezi ceea ce ți se spune…te simți rușinat/ă și incapabil/ă să te aperi în vreun fel de acuzațiile nedrepte care ți se aduc. Primești fără să ripostezi toate reproșurile și, o dată în plus, simți că l-ai dezamăgit și că ești incompetent/ă și complet lipsit/ă de valoare.

Cam așa poate arăta o amintire emoțională. Dar sunt sute de alte feluri. Atunci când ne suntem blocați într-o amintire emoțională (sau flashback emoțional- găsiți mai multe aici), experiența noastră e dominată de frică, rușine sau tristețe intensă. Ne simțim mici, fragili, vulnerabili și neajutorați. Totul pare extrem de dificil și înspăimântător. Retrăim cele mai negre amintiri emoționale ale copilăriei și ne simțim copleșiți. Retrăim trecutul în prezent, cu o intensitate nejustificată de condițiile prezentului.

Pete Walker propune câțiva  pași care ne pot ajuta să gestionăm aceste stări.

1. În primul rând trebuie să conștientizăm că retrăim o amintire emoțională. Spune-ți “retrăiesc emoția unei amintiri mai vechi” ca să-ți fie mai ușor să conștientizezi că această amintire nu-ți mai poate face rău în prezent.

2. Adu-ți aminte că deși ți-e frică, acum nu ești în pericol! “Acum, în prezent, sunt în siguranță, pericolul de-atunci nu mai există”
3. Adu-ți aminte că ai dreptul să ai limite! Nu trebuie să permitem nimănui să ne trateze cu cruzime sau lipsă de respect. Suntem liberi să ieșim din situațiile în care nu ne simțim confortabil.
4. Adu-ți aminte că această amintire emoțională nu e veșnică, va trece. Da, poate în copilărie frica sau sentimentul că ești abandonat păreau să nu se sfârșească, dar acum ești adult și ai alte resurse și capacități.
5. Nu uita că acum, ca adult, ai aliați, resurse și capacități pe care nu le aveai atunci și pe care le poți folosi pentru a te simți în siguranță. (Să te simți mic și fragil e semnul unei amintiri emoționale!)
6. Conștientizează-ți corpul. Frica te poate face să te simți amorțit și deconectat de corpul tău și e important să te readuci în prezent prin re-conectarea cu corpul tău.

Aici sunt câteva tehnici care ar putea ajuta: Continuă să citești

Am început aici descrierea stress-ului posttraumatic complex (C-PTSD), o temă care mă preocupă constant de ceva vreme. Cred că, cu oarecare simț de observație și cu lentila corectă, oricine e preocupat de problematica abuzului și a efectelor sale ar putea regăsi în jur indicii (nu puține) ale acestei tulburări. Și mi se pare foarte important să privim cu lentila corectă pentru că, de multe ori, persoane diagnosticate cu anxietate, depresie sau cu diferite alte tulburări se pot regăsi mai degrabă în tabloul pe care-l descrie stressul posttraumatic complex. De altfel, în una din cărțile sale, Pete Walker parafrazează un mare expert în traumă (John Briere) care spunea la un moment dat, că dacă C-PTSD ului i s-ar recunoaște legitimitatea, dimensiunile Manualului de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM)   (900 și ceva de pagini!) s-ar reduce la cele ale unui pamflet subțirel…

De obicei, cauza tulburării este asociată perioadelor prelungite de abuz fizic și/sau sexual, însă Pete Walker (dar și alți autori) consideră că și abuzul verbal și emoțional determină C-PTSD. Spre ex.,  disprețul cu care abuzatorul tratează victima este extrem de traumatizant datorită amalgamului de furie, dezgust și denigrare. Furia cauzează victimei frică, iar dezgustul o face să se simtă atât de rușinată încât va începe să nu se mai plângă, să normalizeze cumva abuzul și chiar să-i adoarmă instinctul de apărare în fața abuzului.

P.Walker  descrie în  Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA   principalele simptome ale stress-ului posttraumatic complex. Le voi descrie pe scurt aici

• flashback-uri emoționale (găsiți aici mai multe). Sunt cele mai puțin cunoscute, dar cele mai frecvent trăite de persoanele cu traumă complexă. Sunt emoții trecute, emoții pe care în mod repetat le-am trăit în timpul situațiilor traumatice declanșate de situații din prezent. Deseori nu realizăm că emoții intense de frică sau furie sunt flashbackuri, că vin din trecut și părem a fi foarte iraționali.
• rușine toxică. De multe ori abuzatorul face victima să creadă că abuzul s-a întâmplat din cauza ei, că ei l-au provocat și că nu merită să fie tratată mai bine. Problema rușinii toxice merită o postare separată și o voi face în viitor.
• o voce critică interioară foarte virulentă. Este vocea internalizată a părintelui, fie foarte critică, fie punitivă, fie extrem de solicitantă și exigentă. O voce care devine a noastră într-o asemenea măsură încât devenim orbi la toate modalitățile prin care această voce, care nu ne aparține, ne distruge încetișor viața. Este vocea care te învinovățește pentru orice comportamente pe care le faci și care ți-ar putea atrage respingerea părinților.
• stimă de sine foarte fragilă
• abandon de sine
• tulburare de atașament (voi relua într-o postare separată)
• sensibilitate extremă la stress (am descris aici mecanismul)
• schimbări radicale de dispoziție
• dificultăți în relațiile cu ceilalți (din cauza tipului de atașament pe care l-am format cu părintele). Vom dezvolta această temă în viitor.
• declașarea rapidă a răspunsurilor de tip flight-or-fight
• disociere (prin implicare în activități de distragere)
• ideație suicidară. Aici se impune o mențiune. Pete Walker descrie ideația suicidară a persoanelor cu C-PTSD ca fiind una de tip pasiv, care nu se traduce în intenția activă de suicid. E, mai degrabă, un flashback al situațiilor din copilărie, situațiile în care sentimentul de abandon e atât de profund, încât nu vezi altă cale  de a-l face să dispară decât să se termine totul, pentru totdeauna…E important să ajungem să înțelegem că acel sentiment de neajutorare, când nu mai vrei decât ca totul să se termine este, de fapt, activarea unui sentiment pe care l-am trăit frecvent cândva (o formă de flashback emoțional). Însă atunci eram, cu adevărat niște copiii neajutorați, aflați în puterea altora, lipsiți de resurse și opțiunea de a opri abuzul. La maturitate însă,  tabloul e schimbat, nu mai suntem copiii neajutorați care-am fost cândva. Avem opțiuni, resurse și suport pentru a opri situațiile abuzive.
•  întârzieri în dezvoltare (developmental arrests) în diferite arii ale vieții:
  • acceptarea de sine
  • un sentiment clar al propriei identități
  • compasiunea față de sine
  • auto-protecția
  • capacitatea de a obține confort din relațiile cu ceilalți
  • capacitatea de a te relaxa
  • motivație și efort de voință
  • pace interioară
  • grija pentru sine
  • încredere în sine
  • respect față de sine

Atunci când creștem în ideea că nu merităm ceva mai bun, că suntem ființe „stricate” cumva, când nu învățăm de la cei în puterea cărora ne aflăm să ne acceptăm și să fim blânzi cu noi înșine, e extrem de greu să devenim adulți încrezători și împăcați cu noi. Dar nu e imposibil.

E nevoie de conștientizare, de multă informare, de multă muncă în interiorul nostru, cu noi înșine și de multă compasiune față de sine. O temă dragă mie, la care voi reveni…

Până atunci,

Rămâneți aproape. Mai ales, de voi înșivă…

Surse: Walker, P. (2013), C-PTSD: From surviving to thriving: A guide and Map for Recovery from Childhood Trauma

sursa foto: https://charlottefarhanartactivism.com/2016/06/15/waking-up-from-terror-to-panic-ptsd-awake-and-asleep/

Pe mine Cartea de Identitate a Sandei Nicola m-a șocat. În prima fază.  E o carte brutală, asumată, curajoasă. Mai mult, pentru posesorul unui blog nesemnat, cartea asta vine cumva… ca o palmă peste ceafă.

În Carte de Identitate, Sanda își pune, cu curaj și generozitate, sufletul pe tavă. Fiecare găsește, în funcție de propriile lentile, sensuri și învățăminte. Găsești sigur ceva ce ai nevoie, iar uneori ceva la care nici măcar nu știi că ai tânjit…

Vorbește Sanda…efervescent, colorat, brutal…despre încercările la care a supus-o viața de jurnalist și de femeie, de fiică și mamă și vorbește pe limba oricui, pe limba mea și a ta, a lui și a ei, cu un firesc care dezarmează și sparge defense cu lejeritate.

Își expune acolo durerile, nesiguranța și îndoielile și, ca printr-o magie, propriile tale ziduri, minciuni sau amăgiri, propriile tale straturi în care ți-ai învăluit durerea, frica sau dezamăgirea devin tot mai fragile și se surpă tot mai ușor.

Și-atunci vezi tot mai clar toate felurile în care nu ți-ai acceptat durerea, toate felurile în care te-ai mințit, toate felurile în care ai mințit, toate felurile în care ai făcut rău sau ți-ai făcut rău.

M-am simțit ca Baba Dochia citind cartea Sandei Nicola. De la o pagină la alta, m-a făcut să mă mai lepăd de-un strat, să mă uit mai adânc înauntrul meu, să mă mint mai puțin și să mă privesc cu o mai mare onestitate.

Admir mult curajul cu care Sanda Nicola a scris această carte…atipică și poate ușor neverosimilă. Când toți suntem obsedați să fim plăcuți, admirați, când ne verificăm telefoanele compulsiv în speranța unui nou Like pe rețele sociale, e neverosimil ca cineva…un om pe care-l cunoaște o țară întreagă… să vorbească deschis și asumat despre nesiguranțele și durerile lui.  Pentru mine, Carte de Identitate e și o încercare de a iniția un dialog, de a invita la exerciții similare de auto-dezvăluire, de a aduce în agora dureri și îndoieli pe care toți le-am trăit.  Da, și asta e șocant cumva în cartea Sandei…universalitatea experiențelor…. dacă vreți. Sunt experiențe în care fiecare dintre noi ne putem regăsi, de la disfuncționalitatea relațiilor din familie, la disfuncționalitățile sociale și politice pe care le trăim.

Vă recomand din suflet să răsfoiți…cea mai voluminoasă carte de identitate despre care veți fi auzit…392 de grame și 190 de pagini de autenticitate.

Lectură plăcută!

Astăzi vorbim despre hipervigilență, un efect durabil pentru persoanele cu istoric de traumă și care ne erodeză starea de bine în atât de multe feluri…fizic, psihic, spiritual. E ca un zgomot de fond care-ți însoțește fiecare gând, fiecare acțiune, fiecare emoție și care nu doar că-ți fură capacitatea de a te relaxa,  dar și capacitatea de a te bucura deplin de tine și de ceilalți. Un motor mereu turat care îți consumă resurse inutil, îți îngustează perspectiva, îți afectează creativitatea, îți fură spontaneitatea…

Pentru persoanele  care au trăit perioade lungi de timp în medii stresante și traumatice și care au trăit în mod constant anxietate, stress sau frică există riscul de a dezvolta o convingere fundamentală (la nivel conștient sau inconștient) că lumea e un loc periculos și că trebuie mereu să fim în gardă pentru a ne putea proteja de suferință. Continuă să citești

Trăim pe repede înainte, funcționăm mai mereu pe automatisme și facem un balet imposibil între rolurile (nu puține) cărora trebuie să le facem față, iar echilibrul nostru e tot mai fragil.  Dacă mai ducem cu noi și conflicte vechi nerezolvate sau dacă relații noastre sunt mereu tensionate rețeta pentru dezastru e clară. Iar dacă vii cu un trecut de stress cronic, s-ar putea să nu fii nici măcar în stare să recunoști o stare de pace și calm… Haideți să vedem cum ne putem ajuta…

Am vorbit în această postare despre funcționarea sistemului nostru nervos autonom și despre importanța activării SNA parasimpatic pentru a reduce starea de alertă pe care SNA simpatic o declanșează.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre o metodă simplă și extrem de puternică pe care o putem folosi oricare dintre noi, oricând și care are rezultate dovedite în sute de studii empirice. Avem nevoie, însă de un pic de context despre variabilitatea ritmului cardiac.

Ritmul cardiac e cea mai bună reflectare a stării noastre interne, a echilibrului nostru. Între creier și inimă există un dialog permanent. Semnalele pe care inima le trimite creierului influențează percepția, emoțiile și gândurile noastre.

Dacă trăiești constant într-o stare de fight or flight, VRC va fi foarte redusă. Dar cu cât sistemul nervos autonom e mai sănătos, cu atât suntem mai capabili să comutăm de la o stare la alta, ceea ce conferă sistemului flexibilitate și reziliență.

Variabilitatea ritmului cardiac (VRC) reprezintă variația timpului dintre bătăile inimii și e controlată de SNA autonom. O variabilitate crescută arată că organismul nostru poate schimba eficient ritmul cardiac în funcție de activitatea în care e angajat. În alt registru… poate funcționa ca o mașină scumpă care poate ajunge de la 0 la 100 km în 2,7 secunde. Continuă să citești

Trauma nu e o sentință pe viață. Te poate văduvi de multe, dar nu și de ceea ce  Viktor Frankl numea „ultima dintre libertățile omenești” : aceea de a-ți alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-ți alege propriul fel de a fi.

Ce vedeți mai sus e un tablou celebru al Fridei Khalo intitulat Spitalul Henry Ford. Este o reprezentare a celei de-a doua sarcini pierdute, iar Frida spunea despre el că  „poartă cu sine mesajul durerii”.  Transformând suferința în artă, Frida Khalo a folosit pictura pentru a oferi semnificație unei suferințe aparent lipsite de sens. La fel au făcut Paul Klee, van Gogh sau de Goya.

Într-un alt domeniu, dar cu un mecanism similar, a făcut Martha Linehan, cea  care a dezvoltat terapia comportamental dialectică pentru pacienții cu borderline ca rezultat al propriei sale boli mintale (diagnosticată inițial cu schizofrenie, dar în fapt o tulburare de personalitate bordeline).  Un alt exemplu este Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste, considerat „profetul sensului vieții”, fondatorul logoterapiei și autorul celebrei „Omul în căutarea sensului vieții” (aici găsiți cartea în limba română, în format pdf).

Exemplele sunt nenumărate. Mulți oameni au ieșit din istoricul lor de traumă ființe noi, mai „adunate” și mai generoase. Ce au în comun? Creșterea post-traumatică. Continuă să citești

Azi o postare scurtă despre un instrument simplu, dar  puternic –regula celor 3 C– care vă poate ajuta atunci când vă aflați în relație cu o persoană cu o tulburare de personalitate și tindeți să vă asumați responsabilitatea pentru comportamentul acesteia.

Regula celor 3 C presupune că atunci când vă confruntați cu frustrarea, confuzia, furia sau vinovăția pe care astfel de relații le presupun, să încercați să vă amintiți aceste trei aspecte esențiale…cei 3C:

I didn’t Cause it– Nu eu am cauzat tulburarea

Deseori victimele abuzului tind să se învinovățească pentru abuz și îți pot pune întrebări de genul „Oare ce-am făcut de e atât de furios/furioasă?”. E o întrebare legitimă și necesară în relațiile sănătoase cu cei din jur. În astfel de relații a te întreba care a fost contribuția ta la o problemă e un semn de sănătate psihologică și responsabilitate personală.

Însă lucrurile nu sunt la fel de simple atunci când avem de-a face cu o persoană cu o tulburare de personalitate. Deseori aceștia caută justificări pentru comportamentul lor abuziv și scuza cea mai la îndemână e, de obicei, victima… Nu uitați că fiecare e responsabil de propriul comportament și trebuie să și-l asume. Nimeni nu poate fi responsabil de determinarea comportamentului altcuiva. Fiecare dintre noi ALEGEM să răspundem într-un anumit fel la ceea ce ni se întâmplă. Scuze de genul „L-am lovit pentru că m-a enervat”…pur și simplu nu stau în picioare…

I can’t Cure it– Eu nu pot vindeca tulburarea

Oricâte de nobile v-ar fi intențiile, rețineți că nu puteți vindeca o tulburare de personalitate. Pentru ca simptomele să se reducă e nevoie de o intervenție psihiatrică/psihologică în condițiile în care persoana nu neagă comportamentul său și impactul acestuia asupra celorlalți.

I can’t Control it– Eu nu pot controla tulburarea

Repet, succesul unei intervenții psihiatrice/psihologice va depinde de angajamentul persoanei în cauză. Fără un astfel de angajament schimbarea nu e posibilă. Iar asta e ceva ce dvs. nu puteți controla.

Sper ca regula celor 3C să vă ajute în momentele în care vă simțiți copleșiți de neputință, vină sau lipsă de speranță.

Ca de obicei…Rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

http://outofthefog.website/what-to-do-2/2015/12/3/the-3-cs-rule

M-a întrebat cineva în comentariul unui post…”Cum ne putem apăra?”. Mi se pare o întrebare tare grea pentru că problema, în sine, e extrem de complexă. Dar, pentru simplificare, cred că ar trebui început de la DREPTURILE pe care le avem în relațiile noastre.

Relațiile dintre oameni sunt un schimb continuu, un schimb fundamentat, la modul ideal, pe un principiu al reciprocității. În relațiile abuzive acest principiu e anulat. Și cred că de-aici ar trebui început… Dacă vă amintiți…în articolul articolul despre sentimentul de îndreptățire spuneam că lipsa sentimentului de îndreptățire (non-entitlement) ne determină să nu recunoaștem și  să nu ne exprimăm anumite drepturi, așteptări sau dorințe. Fundamentul este un puternic sentiment de lipsă de valoare personală, simți că nu meriți să ai propriile gânduri, emoții și opinii. Acest sentiment acut și dureros că nu merităm ne ține captivi în relații care nu doar că nu ne „îmbogățesc” în nici un fel, dar ne sărăcesc de multe resurse…Cel mai grav e că după astfel de relații suntem…împuținați, vlăguiți, lipsiți de respect pentru noi înșine. S-a fisurat, în fapt, cel mai important fundament al vieții noastre…relația cu noi înșine…

Pete Walker e un psiholog american cu o istorie tristă. Dar care și-a rescris povestea frumos prin felul în care a transformat durerea unei copilării grele în lecții de viață pentru pacienții lui. Celor care citiți engleză vă recomand cartea lui, Complex PTSD: From Surviving to Thriving: A GUIDE AND MAP FOR RECOVERING FROM CHILDHOOD TRAUMA.

În această carte am găsit listate o serie de drepturi pe care persoanele aflate în relații abuzive ar trebuie să și le repete zilnic! De fapt…pentru sănătatea relațiilor cu cei din jur, fiecare dintre noi ar trebui să ne asigurăm că ne exercităm aceste drepturi, că ne cunoaștem și exersăm limitele…

Vă invit la un exercițiu de reflecție. Luați-vă câteva minute și gândiți-vă la voi înșivă în relațiile cu cei din jur….Vă dau relațiile voastre șansa de a vă exercita aceste drepturi? E schimbul social din relațiile noastre corect pentru toți cei implicați? Care e limita până la care suntem dispuși să „tăiem de la colțuri” și mai ales care sunt consecințele? Suntem conștienți de ele? Le asumăm? Continuă să citești