Bine v-am regăsit după o absență (justificat) de lungă… Trăiesc cu speranța că-mi voi regăsi ritmicitatea de publicare. Pentru noi toți a fost o vâltoare, să sperăm ca se mai liniștesc apele…

Revin cu un articol despre diferențierea narcisism sănătos-narcisism patologic. Editura Trei a publicat recent cartea lui Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM 5 (aka Manualul de Diagnostic al Bolilor Mentale).

În descrierea tulburării de personalitate narcisice, Sperry face o comparație care cred că poate fi foarte utilă cititorilor acestui blog, celor aflați într-o relație cu a astfel de persoană sau care descoperă la ei înșiși anumite trăsături care ar putea sugera o forma de narcisism. Este, deci, comparație între ceea ce Sperry numește „stil de personalitate” și tulburarea de personalitate, o diferențiere necesară pentru a ști cu ce avem de-a face (în noi înșine sau în cazul altora). De altfel, am explicat aici cum narcisismul apare pe un continuum. Translatând…stilul de personalitate se află la extrema sănătății, iar tulburarea de personalitate la extrema patologiei. Poate în acest fel ne uităm cu o lentilă mai corectă și evaluăm mai acurat comportamentul nostru sau al altora.

Astfel, persoanele aflate pe acest continuum se poartă diferit în următoarele cazuri…

Sper să vă fie de folos această diferențiere. Și, ca de obicei…

Rămâneți aproape…mai ales de voi înșivă…

Sursa: Sperry, L. (2018), Tulburările de Personalitate din DSM 5- Evaluare, Conceptualizare de caz și tratament

Incertitudinea e aici și rămâne. Cel puțin încă o perioadă.

Ambiguitatea e aici și rămâne. Cel puțin încă o perioadă.

Un oarecare sentiment al lipsei de control e aici și rămâne. Cel puțin încă o perioadă.

Ce putem face în astfel de condiții?

Ne putem dezvolta agilitatea emoțională. Acea abilitate de a ne observa emoțiile, de a încerca să le înțelegem și să le privim din poziția de observator și de a încerca să răspundem situațiilor dificile, nu să reacționăm la ele așa cum ne dictează emoția.

Long story short…e momentul să ne împrietenim cu emoțiile noastre negative și să învățăm să le conținem.

Conceptul de agilitate emoțională a fost făcut celebru de Susan David, psiholog la Harvard Medical School, a cărei carte a fost publicată și la noi. O găsiți aici.

Ce ne învață, de fapt, Susan David?  Ne învață arta curajului emoțional.

Curajul de a sta față în față cu ceea ce simțim. Bun sau rău. Curajul de a învăța din experiențele negative și din reacțiile noastre la ele. Și curajul de acționa din ipostaza variantei noastre mai bune.

Agilitatea emoțională e, dacă doriți, o formă de înțelepciune. Se câștigă greu, dar la capătul drumului ne așteaptă o formă nouă de libertate. Libertatea de a simți complet.

Să fii agil emoțional înseamnă să nu mai negi emoția negativă. Să nu o mai suprimi. Să o accepți așa cum e și să încercă să înțelegi ce-ți spune. De obicei îți spune despre nevoi adânci pe care fie le negi, fie nu reușești să le satisfaci din pricina unui context anume. Poate despre nevoia de control. de acceptare, de

Să fii agil emoțional înseamnă, de asemenea, să  nu cedezi în fața emoției și să te ”bălăcești” în reacția ta emoțională și să o amplifici prin a te gândi neîncetat la ce anume a cauzat-o. Pentru că asta te ține captiv într-un mindset orientat pe problemă, nu pe soluție.

Să fii agil emoțional înseamnă, de asemenea, să nu mai încerci forțat să ”acoperi” emoțiile negative cu mai ”virtuoasa” gândire pozitivă. Gândirea pozitivă a devenit, din păcate, o nouă formă de tiranie. ”Fii optimist”, ”Gândește pozitiv” sunt cele mai comune prescripții de comportament care ni se dau. Indiferent de situația sau contextul cu care ne confruntăm. Iar asta ne poate face opaci.

În sine, optimismul are un rol extraordinar pentru sănătatea noastră, fizică și emoțională. Dar să negi ce simți și să încerci mereu și mereu să-ți spui că ”totul va fi bine” te face surd la nevoile tale și îți reduce șansele de a rezolva cu adevărat situațiile care te-au făcut să te simți rănit, trist sau anxios.

Mai presus de toate, să fii agil emoțional înseamnă să răspunzi situațiilor, nu să reacționezi la ele. Să recunoști emoția, s-o asculți și s-o înțelegi, dar să nu acționezi din ce te îndeamnă ea să faci, din impulsul fierbinte al momentului. Ci să răspunzi mereu din valorile tale fundamentale, din varianta ta mai bună, din persoana care vrei să devii.

Victor Frankl, psihiatru supraviețuitor al Holocaustului, spune că între stimul (ce ni se întâmplă) și răspuns (cum acționăm) există un spațiu. Iar în acest spațiu stă libertatea și creșterea noastră.

Dacă învăță să scurtcircuităm reacțiile noastre impulsive, să acționăm un imaginar buton de pauză și să amplificăm acest spațiu interior, ne dăm șansa ca răspunsurile noastre la situațiile cu care ne confruntăm să fie ca nisște cărămizi cu acre ne construim o variantă mai bună a noastră, our best self…

Să luăm un exemplu… Trăim o situație de anxietate marcantă. Viitorul e incert și ambiguu (pandemia de coronavirus a disrupt viețile noastre ale tuturor și trăim cu suflarea rece în ceafă a pericolului), nu știm dacă resursele pe care ne bazăm sunt suficiente și de încredere (sistemul medical poate deveni ușor depășit), capacitatea noastră de concentrare devine tot mai uzată de informații și taskuri noi, ne temem pentru părinții noștri, joburile noastre…să mai continui?

Cum am putea răspunde mai agil acestei situații?

Eu zic că e important să conștientizăm și să acceptăm prezența anxietății în viața noastră. Să ne împrietenim cu ea, să mergem braț la braț o perioadă. Iar acesta să ne fie baseline-ul. Să ne dăm seama ce ne spune și cum ne afectează, cum ne face să reacționăm. Să avem grijă la semnalele pe care ni le dă…să învățăm niște tehnici de relaxare sau vizualizare care ne pot face ”relația cu anxietate” mai blândă, mai ușoară? Și-apoi să încercăm acționarea acelui prețios buton de pauză care să ne permită să alegem cum răspundem….să ne evaluăm valorile cele mai importante și acolo să ne construim ”baza de acțiune”. Poate că sunteți o persoană pentru care dezvoltarea personală e o valoarea fundamentală…și-atunci nu putem ”re-cadra” această perioadă ca pe un exercițiu de creștere a toleranței la ambiguitate sau ca pe o oportunitate de a exersa skill uri noi (munca online oferă multe provocări pentru oamenii mai puțin tehnici)? Cum ar fi să operăm din acest mindset?

Cum ar fi să putem să gândim și să trăim această perioadă ca pe o oportunitate de a ne re-construi pe noi și raportul nostru cu lumea?

Ca de obicei…rămâneți aproape!

Mai ales de voi înșivă….

Pentru că trăim vremuri agitate și ambigue, m-am gândit că v-ar folosi un pic de ajutor. Voi dedica următoarele articole pe blog unor probleme legate de anxietate și felului în care reușim să-i facem față în această perioadă.

Am vorbit în postarea trecută despre mindfulness ca atitudine mentală și ca tehnică de meditație. Astăzi aș vrea să vă propun un exercițiu care să ilustreze această atitudine în raport cu emoții, gânduri sau senzații mai dificile cu care vă confruntați. Poate fi anxietatea, dezamăgirea…sau orice altceva…

A observa felul în care experiența dificilă se derulează, fără a  judeca sau a evalua în niciun fel și a accepta realitatea acestei experiențe așa cum e ea ajută, în mod paradoxal, la atenuarea disconfortului creat de experiența dificilă.

Acest paradox este foarte bine ilustrat de metafora buddhistă a celei de-a doua săgeți. Se spune că Buddha și-a întrebat un discipol: “Dacă o persoană e lovită de o săgeată e dureros?”, „Da”, a răspuns acesta. „Dar dacă e apoi lovit și de o a doua săgeată, durerrea e și mai mare?”, a întrebat Buddha din nou. Discipolul a răspuns din nou “Da”. Apoi Buddha a explicat: „În viață, de foarte multe ori nu putem controla prima săgeată. Însă, a doua săgeată este reacția noastră la prima săgeată pe care am primit-o. Iar această a doua săgeată ne dă posibiliattea de a alege. Să ne alegem reacția”.

Ce facem cu ceea ce ni se întâmplă, reacțiile noastre la experiențele pe care le trăim pot amplifica sau, dimpotrivă, atenua durerea pe care o resimțim. Însă pentru a putea face asta…primul pas e să observăm prima săgeată (evenimentul dureros inițial). În al doilea rând trebuie să rezistăm impulsului de a ne trage noi a doua săgeată…să ne lamentăm sau să ne vărsăm frustrarea pe ceilalți…Și, în ultimul rând…dar nu cel din urmă… să manifestăm puțină compasiune în raport cu experiența noastră. Aici și aici găsiți mai multe recomandări despre compasiunea față de sine.

În postarea de azi vă propun un exercițiu care să vă ajute să obsevați prima săgeată. Aveți nevoie de puțin timp în care să nu fiți deranjați, de liniște și un dram de curiozitate și blândețe față de voi înșine. Dacă veți exersa acest tip de atitudine mentală cât mai des, veți deveni tot mai conștienți de conținutul minții voastre dintr-o poziție de observator a acesteia, deci mai puțin fuzionați cu ea.

Poate v-ar ajuta să citiți de câteva ori scriptul de mai jos și apoi să încercați să aplicați aceste instrucțiuni.

„Așează-te într-o poziție confortabilă pe un scaun, cu spatele drept, cu brațele și picioarele neîncrucișate și cu mâinile așezate pe coapse. Lasă ochii să se închidă ușor.

Ia-ți câteva momente pentru a te conecta cu respirația ta….observă ridicarea și coborârea pieptului. Nu e nevoie să controlezi respirația în niciun fel, doar las-o să se întâmple în ritmul ei obișnuit.

Încearcă să faci acest exercițiu cu o atitudine de blândețe și acceptare a acestei experiențe. Nu trebuie să repari ceva, nu trebuie să faci ceva anume. Lasă experiența să se desfășoare în mod natural și să o trăiești exact așa cum e ea.

Poate că te lupți cu un gând supărător, cu o anumită îngrijorare, o anumită imagine sau o senzație corporală foarte intensă. Cu blândețe, dar cu fermitate comută atenția spre acest disconfort, oricât de supărător ar fi el. Observă dacă apar anumite senzații puternice în corp. Lasă aceste senzații să se desfășoare exact așa cum vin și observă ce-ți spune mintea despre ele. Încearcă doar să menții în câmpul atenției tale aceste gânduri și emoții și să le privești cu curiozitate și cu blândețe. Rămâi în prezența acestui disconfort, respiră cu el și încearcă să vezi dacă te poți deschide în raport cu el și dacă ai putea crea mai mult spațiu pentru el. Cu fiecare nouă respirație, imaginează-ți cum creezi mai mult spațiu pentru ca această experiență să se desfășoare…pur și simplu…așa cum e ea. Permite-i doar să se fie așa cum e.

Observă …de asemenea…cine observă aceste aceste gânduri și emoții…poți să conștientizezi acest observator tăcut? Poți să conștientizezi această postură de observator pe care o ai acum?

Dacă observi că te tensionezi sau că reziști acestei experiențe, remarcă doar acest fapt și încearcă să vezi dacă poți crea, cu fiecare respirație, mai mult spațiu pentru orice trăiești în acest moment. Este acest gând sau această emoție cu adevărat dușmanul tău? Sau poți să observi doar acest gând sau emoție și apoi să o lași să plece?

Poți crea mai mult spațiu pentru tensiunea sau disconfortul pe care îl simți? Cum ar fi  să trăiești acest disconfort exact așa cum e el? E tensiunea asta ceva cu care trebuie în mod necesar să te lipți sau ai putea chiar să inviți înăuntru acest disconfort și să-ți poți spune “te primesc așa cum ești pentru că ești doar o parte din experiența mea din acest moment”?

Dacă disconfortul crește, încearcă doar să remarci asta, să rămâi în prezența acestor senzații sau gânduri dificile și permite-le să se desfășoare exact așa cum vin. Încearcă, cu fiecare nouă respirație, să creezi mai mult spațiu în interiorul tău pentru a putea cuprinde întreaga ta experiență fără să o judeci ca bună sau rea…

Poate că mintea ta va începe să judece această experiență cu etichete de genul “mai rău” sau “periculos”. Dacă se întâmplă asta, trebuie să faci același lucru. Să rămâi în prezența acestor gânduri, să continui să respiri și cu fiecare nouă respirație să creezi mai mult spațiu înăuntrul tău pentru a le trăi exact așa cum sunt. Doar observă…gândurile ca gânduri, emoțiile ca emoții, senzațiile fizice ca senzații fizice…nimic mai mult, nimic mai puțin.

Rămâi în prezența acestui disconfort până la momentul la care nu mai cere toată atenția ta și apoi…lasă-l să plece.

Respiră adânc de câteva ori și…încet-încet începe să acorzi atenție sunetelor pe care le auzi în jurul tău și deschide ușor ochii…

Ideal ar fi să iei cu tine sentimentele de acceptare și blândețe față de tine pe care le-ai exersat în acest exercițiu.

Să vă fie de folos. Și…rămâneți aproape.

Mai ales de voi înșivă.

Sursa: Forsyth, J.P., Eifert, G.H. (2008) The Mindfulness and Acceptance Workbook for Anxiety: A Guide to Breaking Free from Anxiety, Phobias, and Worry Using Acceptance and Commitment Therapy, New Harbinger Publications

Cu toții purtăm un bagaj emoțional. Unii mai greu, alții mai ușor. Și fiecare îl ducem în spate cum putem, mai bine sau mai rău. Însă indiferent de greutatea lui, fiecare dintre noi putem ajunge să schimbăm relația cu acest bagaj astfel încât impactul acestuia să ne afecteze viața în prezent cât mai puțin.

Există însă ceva ce ne poate ajuta pe toți, indiferent de mărimea și greutatea acestui bagaj. Acest ceva este, în opinia mea, meditația de tip mindfulness. Probabil că ați auzit de ea. Trăiește o adevărată perioadă de glorie. Există aplicații de mobile (vezi Headspace sau altele), programe în corporații…ca să nu mai vorbim de sutele de cercetări (mai solide sau nu) din jurnalele de specialitate.

Dincolo de efectele pe care le poate avea asupra stării noastre de sănătate (temă ce va face obiectul unei alte postări) sau de tehnica în sine (găsiți meditații ghidate pe youtube și voi lăsa și un link și eu aici), cred că e esențial să înțelegem cum anume o astfel de practică ne poate schimba relația pe care o avem cu conținutul minții noastre. Despre aceste mecanisme este postarea de azi.

Mai mult decât o tehnică de meditație, mindfulness ul este o stare particulară de conștiință. Jon Kabbat-Zin, unul dintre cei care a contribuit la importarea conceptului în cultura occidentală, a oferit poate cea mai simplă și mai comprehensivă definiție – mindfulness ul înseamnă să acorzi atenție, în mod intenționat, într-un mod particular experienței de fiecare moment.

Vorbim, deci….de 3 elemente principale…intenție, atenție și atitudine. Acestea nu sunt procese separate, ci aspecte interconectate, simultane, ale aceluiași proces.

Intenția– Intențiile noastre pregătesc scena pentru ce e posibil în practica meditației și ne amintesc de ce anume practicăm meditația.

Un studiu mai vechi al lui Shapiro (1992) a arătat că intențiile practicanților de mindfulness variază de la reglarea mai bună a comportamentului, la cunoașterea de sine sau eliberarea (în sensul buddhist). Vrei să te cunoști mai bine, vrei să reduci impactul stress-ului în viața ta? Indiferent ce-ți dorești, statuarea intenției pentru practica în care te lansezi e esențială pentru rezultatul pe care-l vei obține.

Atenția – În contextul meditației de tip mindfulness, să acorzi atenție înseamnă să observi experiențele interioare sau exterioare așa cum se desfășoară ele moment cu moment. Asta înseamnă că suspendăm toate interpretările pe care le facem în raport cu experiența noastră și suntem atenția doar la ea, așa cum se desfășoară aici și acum.

Această practică de a acorda atenție este miezul meditației mindfulness.

Atitudinea – Felul în care acordăm atenție, adică atitudinea cu care facem asta, este, de asemenea, esențial. Atenția ta poate avea o notă rece, critică și plină de judecată sau poate avea o notă de blândețe, compasiune și interes.

Oamenii pot învăța să-și privească experiențele exterioare și interioare fără evaluarea sau interpretare și să practice acceptarea, compasiunea și blândețea chiar și atunci când aceste experiențe sunt contrare așteptărilor sau dorințelor lor. E, dacă vreți, o zonă de confluență a minții și a inimii și, în această zonă, cred eu că stă potențialul acestei tehnici de a schimba relația pe care o avem cu conținutul minții noastre. Aparent, simbolul japonez pentru acest tip de meditație exact această confluență o ilustrează.

Prin practicarea intenționată a acestei atitudini de blândețe, răbdare și curiozitate față de toate experiențe noastre, ne dezvoltăm capacitatea de a nu mai căuta neîncetat experiențe pozitive sau de a evita experiențele neplăcute. De altfel, să acorzi atenție experiențelor tale fără această calitatea a inimii poate să determine o practică de meditație care judecă și condamnă experiențele interioare și poate avea rezultate contrare intențiilor acestei practici.

Toate aceste elemente –intenția, atenția și atitudinea de curiozitate și blândețe- conduc în timp la o schimbare semnificativă de perspectivă, pe care Shapiro o numește re-percepție. Mie îmi place să-i spun percepție modificată. Aceasta este rezultatul altor mecanisme directe și care sunt responsabile de rezultatele pozitive ale meditației de tip mindfulness:

-auto-reglare mai bună (un mai bun control al emoțiilor, gândurilor și comportamentelor noastre)

-clarificarea valorilor personale

-flexibilitate emoțională, cognitivă și comportamentală

-expunere.

Ele pot fi văzute ca rezultate în sine ale practicii sau ca mecanisme potențiale pentru alt tip de rezultate, precum reducerea simptomelor de anxietate sau depresie, de exemplu.

Această percepție modificată presupune o schimbare fundamentală prin care reușim să ne „dez-identificăm” de conținutul minții noastre și să ne vedem experiența de fiecare moment cu o mai mare claritate și obiectivitate. În acest fel, reușim să nu ne mai scăldăm cu totul în drama poveștilor noastre, să ne dăm doi pași în spate și să luăm o poziție de observator în raport cu experiențele minții noastre. Atunci când reușim să luăm această poziție de observator în raport cu ce ni se întâmplă, reușim să reducem gradul în care suntem fuzionați cu experiența noastră. Dacă o vedem din afară, înseamnă că nu mai suntem una cu ea, fie că vorbim de durere, frică, depresie… înseamnă că suntem ceva mai mult decât ea.

O mențiune…percepția modificată la care putem ajunge nu trebuie confundată cu a te detașa de experiențele tale până la punctul la care devii apatic. Da, te ajută să te distanțezi ca să obții o mai mare claritate, dar asta nu înseamnă că devii de-conectat sau disociat.

De fapt, acordând atenție experienței interioare fără să judeci sau să evaluezi te aduce într-o conexiune mai intimă cu experiența moment cu moment, pe care o putem lăsa să se desfășoare în mod natural fără să ne lăsăm absorbiți de ea.

Vă recomand acest talk. Andy Puddicombe este și omul din spatele aplicației HeadSpace, care poate fi un bun punct de start pentru deprinderea tehnicii.

Ca de obicei…Rămâneți aproape.

Mai ales de voi înșivă….

Sursa: Shapiro, S.L., Carlson, L.E., Austin, J.A., Freedman, B. (2006), Mechanisms of Mindfulness, Journal of Clinical Psychology, Vol. 62(3), 373–386

Nici nu știu care e înțelesul comun al noțiunii de traumă în spațiul nostru cultural. Probabil că primul gând nu ne duce neapărat la trauma fizică, ci la evenimente ieșite din comun care au potențialul de a disrupe echilibrul psihic al individului. Cu siguranța, PTSD ul sau sindromul de stress post-traumatic este mai prezent în mintea oamenilor decât alte forme de traume și mai asociat unor astfel de evenimente- războaie, dezastre naturale etc. O altă formă de traumă este C-PTSD (complex PTSD) sau…mai scurt…trauma complexă, o categorie nerecunoscută (încă) drept categorie de sine stătătoare în psihiatrie. E o întreagă dezbatere acolo legată de definire, implicații etc. și nu face obiectul acestei postări. Dacă doriți să aflați mai multe mergeți aici.

O altă diferențiere sau poate un alt unghi de analiză a traumei mi-a atras atenția în ultima vreme. Această perspectivă împarte traumele în două mari categorii: cele bazate pe sentimentul de frică (dezastre naturale, războaie etc.) și cele bazate pe sentimentul de a fi trădat (abuzul emoțional din partea unui părinte etc.). Evident că sunt și forme care conțin atât componente de trădare, cât și componente de frică și că nivelul de trădare resimțit în relație cu abuzatorul variază și el.

Trauma de trădare a fost definită de Freyd în 1994 drept trauma indusă de o persoană apropiată victimei, persoană de care aceasta depinde pentru supraviețuire și sprijin.

Ea apare atunci când oamenii sau instituțiile pe care ne bazăm pentru protecție, resurse sau supraviețuire ne trădează încrederea sau ne amenință starea de bine. În articolul de față mă voi focaliza exclusiv pe relații de abuz din copilărie, atunci când trauma este indusă de persoana/persoanele de îngrijire ale copiilor.

Freyd arată că acei copii care sunt obiectul abuzului în copilărie (fizic, sexual, emoțional) și care depind pentru supraviețuire chiar de persoana care îi abuzează (părinți sau alte persoane de îngrijire) își pot asigura în continuare supraviețuirea doar ecranându-se la abuz, negându-l, lăsându-l în afara conștiinței sau găsind justificări pentru el. Există deci o utilitate socială importantă în a nu fi conștient de abuz atunci când cel abuzează este cel de care depinzi pentru a supraviețui.

Atașamentul față de abuzator este motivatorul principal pentru a nu deveni conștient de abuz pentru că abuzul generează un conflict major, sentimentul că ești de trădat de cel care nu ar trebui să trădeze niciodată.

Din punct de vedere evoluționist, suntem extrem de abili în a detecta trădarea și răspundem la ea prompt, prin retragerea din relația care a produs-o. Însă în cazul unui copil retragerea nu e o opțiune. Nu se poate retrage pentru că depinde în mod fundamental de cel care l-a trădat, iar asta ar pune o nouă amenințare la adresa supraviețuirii sale. Și-atunci pentru supraviețuirea pe termen lung, e preferabil pentru copil să ecraneze informația despre abuz în raport cu mecanismele care controlează atașamentul. Abuzul nu este conștientizat ca abuz, abuzatorul este salvat în ochii copilului și relația merge înainte.

Sunt implicate multe mecanisme psihologice în încercarea de a camufla abuzul sau de a anula conștientizarea lui. Spre exemplu, prin disociere (o lipsă de integrare a gândurilor, emoțiilor sau a experiențelor în fluxul conștiinței), un copil reușește să supraviețuiască psihologic unor abuzuri sexuale repetate în familie. Experiența poate fi trăită ca aparținându-i altcuiva, vede scenele de undeva de sus, ca o experiență de decorporalizare.

Amnezia e un alt mecanism. De altfel, Freyd a arătat că evenimentele traumatice care au o componentă mai accentuată de trădare au drept consecință o afectarea mai accentuată a memoriei acelui eveniment. Victimele relațiilor interpersonale cronice au, de obicei, amintiri fragmentate, incoerente ale evenimentelor, dar retrăiesc emoțiile generate în acele relații ulterior, în diverse contexte de viață sub forma unor flashback uri emoționale. Am scris despre flashback-urile emoționale aici.

Amorțeala emoțiilor este un alt mecanism prin care se poate face această opacizare. Dar ceva nu doare, înseamnă că acel ceva nu există, nu?

Deși utile pe termen scurt, astfel de mecanisme cresc riscul de victimizare în alte relații pe viitor și au o mulțime de consecințe negative asupra sănătății fizice și psihice. Am scris aici despre consecințele pe termen lung ale stresului în copilărie.

Există, însă și alte mecanisme. Pentru a salva relația cu abuzatorul (relație de care în copilărie depindem pentru supraviețuire) se activează o serie de evaluări prin care se comută focusul de pe abuzator (a cărui imagine trebuie salvată) pe cel care abuzat. În acestă categorie intră mecanisme precum alienarea (deconectarea de la tine și de la alții), auto-învinovățirea cronică și sentimentul cronic de rușine sau rușinea toxică. Voi dedica o postare separată problematicii rușinii.

Scopul acestor evaluări este același: salvarea abuzatorului și menținerea relației de atașament. Și cum poți face asta mai ușor decât refocusând abuzul? Preluând responsabilitatea abuzului, asumându-ți vina pentru ce faci sau chiar pentru cine ești…

Ca de obicei,

Ramâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Dacă te afli într-o relație de ceva timp cu o persoană cu narcisism patologic probabil că frustrarea, neputința și confuzia nu-ți sunt străine. Și dacă ar fi să aleg, cred că starea constantă de confuzie mi se pare cea mai nocivă și mai debilitantă dintre toate…

Pentru a vă regla mai bine așteptările în ceea ce privește comportamentul persoanelor cu narcisism patologic, scriu acest articol care sper că va ajuta să înțelegeți mai bine felul în care o astfel de persoană percepe, întreține și folosește relațiile sociale. Iar asta cred că ne ajută să înțelegem că nu putem găsi apă într-o fântână seacă…

Am citit de curând un articol în care autorii explică narcisismul ca un proces care are un obiectiv clar și mecanisme specifice. Mă voi strădui să îl explic aici.

Punctul de start de la care trebuie pornit e reprezentat de obiectivul fundamental al personalității narcisice. Dacă înțelegi asta și nu uiți acest aspect fundamental, restul devine mai ușor. Eul narcisic este un eu grandios, indiferent de formă pe care o ia această grandiozitate…fie e cel mai puternic, inteligent etc., fie cel mai umil, modest, de ajutor, victimizat etc. Important e să reținem că imaginea de sine a narcisicului e una grandioasă, dar fluctuantă și fragilă.

Menținerea acestei imagini de sine este cel mai important obiectiv al personalității narcisice. În fața propriei persoane și a celorlalți. Tot ceea ce face e motivat de acestă nevoie. Tot.

Terenul pe care se joacă această neobosită afirmare de sine și confirmare de sine sunt relațiile sociale. Este scena pe care se construiește, moment de moment, identitatea lui. Fără scenă și fără public, narcisicul se prăbușește. Din acest motiv, narcisicul e și atât de vulnerabil. Pentru că Eul său se află mereu în construcție funcție de feedback ul primit în cadrul interacțiunilor sociale. Au o nevoie continuă de a se construi pe sine în interacțiunile cu ceilalți și realmente storc aceste relații pentru a obține feedback ul pe care și-l doresc (Dacă ați stat suficient de mult lângă un narcisic probabil că nu sunteți străini de situațiile repetate în care vă întreabă ce cred ceilalți despre ei- Și eu cum i-am părut? De mine ce-a zis?…)

Pentru a construi și a menține imaginea grandioasă de care are nevoie…înăuntrul și în afara lui…narcisicul activează cele mai alambicate mecanisme. Autorii modelului le numesc mecanisme reglatorii. Pentru a simplifica puțin limbajul le voi numi reglaje.

Reglajele interne sunt folosite pentru reglarea proceselor din interior (percepția, atenția, memoria) astfel încât imaginea care se reflectă din oglindă să fie imaginea pe care narcisicul o dorește. Ce înseamnă asta? Înseamnă că își exagerează calitățile pozitive (Paulhus, 1998), își supraestimează inteligența sau atractivitatea (Rhodewalt și Eddings, 2001), gravitează înspre sarcini care le permit să-și demonstreze superioritatea și sunt foarte sensibili la feedbackul venit din partea celorlalți, reacționând la el cu emoții extreme. Caută modalități de a atenua impactul unui feedback negativ, punând performanța slabă pe seama unor evenimente din exterior nu pe seama propriei lor lipse de abilități.

Sau va selecta din mediu doar acei indici care îi confirmă o imagine bună de sine și îi va ignora pe cei care i-o disconfirmă. De asemenea, în încercare de a se prezenta sieși și lumii într-un anumit fel își poate aminti distorsionat evenimente trecute sau rezultate ale acțiunilor lui.

În cazul unui eșec, vor găsi modalități prin care să-l disconfirme: fie vor denigra pe cel care l-a evaluat sau metoda prin acre s-a făcut evaluarea (Morf și Rhodewalt, 1993), fie vor distorsiona evenimentele ca să se justifice (Rhodewalt și Eddings, 2001).

Nici un efort nu e prea mare pentru a obține premiul: perfecțiunea reflecției din oglindă…

În ceea ce privește reglajele în exterior, în lumea socială…obiectivul e același iar prețul, în mod paradoxal, e reprezentat chiar de afectarea relațiilor cu ceilalți.

Morf și colaboratorii (2001) arată că narcisicii nu sunt interesați în mod special de aprobarea celorlalți, ci sunt mai degrabă investiți în construirea acelui sine grandios de care au nevoie. Sunt mai puțin sensibili la cererile pe care situațiile sociale le impun și înțeleg greșit felul în care sunt percepuți de ceilalți. De asemenea, Morf (1994) a arătat că, dacă au de ales între a fi plăcuți de ceilalți sau admirați, narcisicii preferă să fie admirați.

Emmon (1998) arată că narcisismul se asociază cu o nevoie accentuată de putere și cu o nevoie redusă de intimitate. Asta înseamnă că nu sunt interesați să stabilească și să mențină relații interpersonale calde, ci sunt preocupați de a avea impact și influență asupta celorlalți. De altfel, o serie de cercetări care au folosit NPI (Narcissistic Personality Inventory) au arătat că narcisismul  se asociază cu nevoia de putere, de unicitate, cu atenția focalizată pe sine, cu nevoia ca totul să aibă ca punct de referință propria persoană.

Într-o cercetare experimentală, Morf și Rhodewalt (1993) au arătat că, în efortul de a reface stima de sine, narcisicul amenințat de performanța mai bună a altcuiva, reacționează denigrându-l pe celălalt și fac asta chiar dacă trebuie să spună asta celuilalt în față.  Concluzia autorilor acestui studiu a fost aceea că persoanele cu narcisism patologic îi exploatează și îi folosesc pe ceilalți pentru a-și menține un sentiment crescut al propriei valori fără să îi preocupe conflictele pe care le creează sau sentimentele celorlalți. Despre narcisism și empatie am scris aici.

Deși aparent au nevoie de mediul social ca să le remarce eforturile de auto-prezentare, orientarea narcisicului e aproape pseudo-socială pentru că nu au un interes real în raport cu ce crede audiența. Pare că nu se folosesc de interacțiunile sociale pentru a gestiona impresiile pe care le lasă celorlalți, ci pentru a-și înșela Eul să-și vadă propria grandiozitate.

Însă grandiozitatea de care narcisicul are nevoie e imposibil de atins pentru că se lovește de realitatea eșecurilor din relațiile lor și de disconfirmările venite din partea celorlalți.

Lipsa de empatie, cu opacitatea absolută în ceea ce privește impactul pe care comportamentul lor îl are asupra celorlalți și reglajele interioare care îl fac surd și orb la contribuția pe care o are în deteriorarea relațiilor lui cu ceilalți duc la ceea ce autorii numesc paradoxul fundamental al narcisismului: pe cât de mult tânjesc și caută afirmarea de sine în relațiile cu ceilalți, ajung să distrugă tocmai acele relații de care sunt dependenți pentru această auto-afirmare.

Sursa: Morf, C.,C., Rhodewalt, F., (2001), Unraveling the Paradoxes of Narcissism: A Dynamic Self-regulatory Processing Model, Psychological Inquiry, 12, 4

Notă: Cercetările amintite aici sunt citate de autorii studiului.

Să învățăm, deci…să ne iubim cu toate ale noastre, mai luminoase și mai întunecate, să devenim mai rotunzi, autentici și asumați!

Să aveți un an plin de momente frumoase!

Și…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă….

Vă dorim liniște, pace și bucurii! Crăciun fericit și un An Nou plin de momente frumoase!

Și…ca de obicei,

Rămâneți aproape…mai ales de voi înșivă.

Dacă te afli sau te-ai aflat într-o relație cu o persoană cu narcisism patologic, e posibil ca nu de puține ori să rămâi șocat de acuzele care ți se aduc în momentele de tensiune. Ți se aduc acuze legate de comportamente, motivații sau trăsături de caracter care te contrariază și pe care le simți ca fiind nedrepte. Poți fi acuzat(ă) de lipsă de onestitate, de imoralitate și promiscuitate, de intenții îndoielnice, de încercări de sabotare, de lipsă de loialitate….lista poate continua la nesfârșit… Nu știi cum anume se poate ajunge la o astfel de concluzie și ce anume din comportamentul tău ar fi putut contribui la o astfel de percepție. Ești șocat, confuz și rănit că poți fi acuzat pe nedrept și fără drept de apel. Dacă acest joc durează de-o vreme, ajungi să te îndoiești de percepția ta de sine și poate chiar să fabrici dovezi pentru acuzele care se aduc…

Dacă te afli în acest punct, e cazul să te oprești. Să te oprești și faci o analiză onestă a propriului comportament. Dacă acuzele sunt fundamentate, asumă-ți responsabilitatea și schimbă ceva. Însă…cel mai probabil..ai de-a face cu mecanismul de proiecție al narcisicului. Nu uitați că scopul ultim al comportamentului unei persoane cu narcisism patologic este acela de a prezenta lumii și sieși un eu perfect, grandios, fără pată. Rețineți, pentru început asta. Și căutați mai multe informații aici.

Ce este proiecția? La un prim nivel de definire (așa cum a fost ea inițial conceptualizată de Freud), proiecția înseamnă că îți vezi propriile tale trăsături în altcineva. Este procesul prin care atribui anumite caracteristici, motivații sau trăsături de personalitate altei persoane, ca un mecanism prin care te aperi de faptul că tu însuți posezi aceste trăsături sau motivații. În acest fel este redusă anxietatea provocată de posesia unor aspecte negative și este menținută o imagine de sine pozitivă.

Mecanismul proiectiv este unul din mecanismele de apărare definitorii ale narcisicului pentru că îl ajută pe de-o parte să își mențină imaginea de sine imaculată (de care are nevoie ca de aer), iar pe de altă parte îl ajută să nu-și asume responsabilitatea niciunui comportament care provoacă suferință în relațiile sale. Nu uitați, are nevoie doar de răspunsuri pozitive din partea celorlalți pentru a-și construi această imagine. Trăsăturile care nu îi plac sunt proiectate de persoana narcisică asupra celorlalți.

Supusă mai multor studii, această noțiune mai riguroasă a proiecției (caracterul ei defensiv) nu a părut să aibă multe dovezi empirice, mecanismul părea incoerent, anumiți autori considerând proiecția defensivă chiar un mit.

La sfîrșitul anilor 90, Newman, Duff și Baumeister au propus un nou model explicativ al proiecției defensive. Aceștia arată că oamenii încearcă să suprime gândurile și emoțiile despre o anumită trăsătură pe care o au (de ex. lipsa de onestitate), iar aceste eforturi de supresie fac, în mintea lor, acele categorii de trăsături foarte accesibile…astfel că le vor folosi mai frecvent atunci când își formează impresii despre ceilalți.

Studiile prin care acestă teorie a fost testată susțin acest mecanism. Astfel că Newman și colegii săi au arătat într-o serie de studii că cei care suprimă gânduri și emoții au o tendință mai accentuată de a nega că au o anumită trăsătură negativă, chiar dacă cei care îi cunosc îndeaproape pot confirma că o posedă. De asemenea, au o tendință mai accentuată de a interpreta comportamentul celorlalți (mai ales în condiții de ambiguitate) ca reflectând acele trăsături negative. Adică neagă la ei înșiși trăsăturile negative și văd acele trăsături mai frecvent în ceilalți.

Proiecția rezultă din încercarea de a suprima gânduri și emoții legate de anumite trăsături negative identificate în noi înșine. Proiecția este, deci un rezultat al defensei, nu strategia defensivă în sine. Indiferent dacă e o cauză sau un efect, proiecția e un mecanism periculos. Dacă suntem noi cei care proiectăm, vom deveni opaci la propriile noastre defecte și nu vom evolua înspre a fi oameni mai rotunzi și mai ajustați. Cu toții putem avea acestă tendință înspre proiecție. Ca de obicei, cu self-awarness și onestitate față de noi înșine putem identifica acest mecanism și îl putem controla.

Însă în relație cu un narcisic, e nevoie de ceva mai mult: e necesar să stabilești o limită și să nu accepți proiecția. Nu te apăra și nu te justifica pentru că nu vei face decât să legitimezi proiecția și să dai apă la moară conflictului!  Răspunde simplu cu Nu sunt de acord cu asta! Sau Eu nu văd așa lucrurile, asta e părerea ta! sau Nu-mi asum responsabilitatea pentru asta!

Părăsește conversația și caută reperele în tine.  Știu cât de greu poate fi să faci asta, dar…ca multe alte lucruri…și această atitudine de a te încrede în mintea și percepția ta poate fi învățată. Cu efort și persistență. Relația cu un narcisic (mai ales dacă ți-a fost părinte și ți-a scris software ul într-un anumit fel) te poate face să trăiești într-un dubiu cronic. Gaslighting ul, ca tactică de manipulare insidioasă și puternică, despre care am vorbit aici, are ca efect o erodare a identității victimei și a sentimentului realității.

Dacă suntem la celălalt capăt al proiecției și nu înțelegem ce se întâmplă, devenim un soi de coș de gunoi în care se deșartă mizerii care nu ne aparțin. Și asta nici măcar n-ar fi atât de grav. Mai grav ar fi chiar să ajungem să le credem. ..

Rămâneți aproape. Ma ales de voi înșivă…

Surse:

Baumeister, R.F., Dale,K., Sommer, K.L, (1998) Freudian Defense Mechanisms and Empirical Findings in Modern Social Psychology: Reaction Formation, Projection, Displacement, Undoing, Isolation, Sublimation, and Denial, Journal of Personality 66:6

www.psychologytoday.com

Am descris aici conceptul de compasiune față de sine așa cum a fost el descrie inițial de Kristin Neff. Spuneam acolo că a avea compasiune față de sine presupune trei elemente principale:

Blândețe și bunătate față de sine în momentele dificile și reducerea auto-criticii 

Să fim conștienți că suferința este o experiență comună, a noastră, a tuturor.

Mindfulness- conștientizarea profundă și acceptarea experienței momentului prezent.

Astăzi aș vrea să ilustrăm printr-un exemplu simplu acest concept pe care îl putem exersa în momentele dificile ale vieții noastre. Ce ar trebui să ne spunem și…mai ales…cu ce fel de atitudine față de noi înșine pentru a cultiva acest sentiment de compasiune față de sine?

La următoarea situație dificilă cu care vă confruntați…poate cineva v-a rănit sau poate ați rănit pe cineva, ați avut un eșec sau v-ați comportat sub standardele voastre, începeți prin a vă spune:

Acesta este un moment de suferință (mindfulness)

Suferința e parte a vieții tuturor oamenilor (experiență comună a umanității)

Apoi, așezați-vă mâinile peste zona inimii, simțiți căldura acestei atingeri și remarcați mișcarea continuă de ridicare și coborâre a pieptului.

Spuneți-vă apoi (blândețe față de sine):

Fie ca eu să pot fi blând(ă) cu mine

Fie ca eu să mă accept așa cum sunt

Puteți adăuga apoi și alte fraze în funcție de situația concretă în care vă aflați și de nevoile pe care le aveți în această situație.

Fie ca eu să fiu în siguranță

Fie ca eu să mă pot ierta

Fie ca eu să pot îndura această suferință

Fie ca eu să fiu puternic(ă)

Fie ca eu să pot accepta circumstanțele vieții mele

Fie ca eu să îmi pot găsi pacea.

Ca de obicei…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă..

sursa foto: Betteena Marco/HIGHLANDE