Pe site-urile de profil de limbă engleză, se vehiculează tot mai mult în ultima vreme conceptele  de abuz narcisic și cel de sindrom al victimei abuzului narcisic, ca fiind forme specific de abuz, respectiv efecte particulare ale acestuia. Descriind însă acest tip de abuz (ca o formă specific, distinctă) autorii articolelor atrag mereu atenția asupra faptului că abuzul narcisic este o categorie greu de identificat dacă nu a fost trăită personal pentru că tehnicile folosite de abuzator, dar și daunele psihologice și emoționale ale acestuia sunt greu de imaginat. De altfel, problematica poverii pe care persoanele aflate în relații abuzive cu persoane cu diferite tipare disfuncționale de personalitate devine din ce în ce mai prezentă în literatură.

Spre exemplu, Brown susținea aici că nu există o recunoaștere la nivelul politicilor de sănătate publică a felului în care aparținătorii persoanelor cu patologii de personalitate pot fi afectate de patologia acestora. În articolul citat Brown susține că peste 60 de milioane de americani sunt se află în această situație….Mulți alți autori atrag atenția că e important să creștem gradul de conștientizare asupra abuzului narcisic și fac apel la construirea unei baze de dovezi solide prin definirea și cercetarea extensivă a acestui tip special de abuz.

Dovezile empirice legate de acest tip specific de abuz sau efectele sale sunt, la această oră, reduse, dar conceptul în sine nu cred că ar trebui discreditat. Cred că merită să ne păstrăm mintea deschisă pentru că vocile celor care au fost victimele abuzului în relațiile cu persoane cu narcisism patologic se fac din ce în ce mai mult auzite și majoritatea dintre ele vorbesc o limbă comună.

Dacă e ceva care m-a frapat de-a lungul timpului din acest punct de vedere, această similaritate a poveștilor și a vocilor oamenilor m-a frapat…fie că era vorba de copii cu părinți narcisici, fie de adulți aflați în relații intime cu persoane cu narcisism patologic. Poate că tocmai astfel de voci pot fi un punct de start pentru cercetarea mai sistematică și mai acurată a specificului abuzului narcisic.

Wikipedia descrie abuzul narcisic drept o formă de abuz emoțional pe care persoană cu narcisism patologic o exercită asupra unei alte persoane. Scopul acestei forme de abuz implică utilizarea limbajului de o manieră care manipulează emoțional victima astfel încât acesta cedează controlul propriei minți abuzatorului. 

Scopul ultim al abuzului narcisic este cel de a ține captivă mintea și voința victimei. Nu uitați…într-o relație cu un narcisic totul este despre putere.

Căutând surse științifice pe această temă, am găsit un articol în care autorii descriu fazele abuzului narcisic în relațiile intime încercând să definească mai bine noțiunea de control aplicată în domeniul violenței domestice.

Descrierea mi s-a părut demnă de împărtășit pentru că am avut un déjà vu la prima lectură acesteia. Majoritatea experiențele persoanelor aflate în relații cu parteneri cu narcisism patologic urmează tiparul descris mai jos. Și din acest motiv, în speranța că poate cuiva i se ridică ceața de pe ochi și e scutit(ă) de o suferință inutilă, las aici această descriere.

Autorii descriu comportamentele specifice ale persoanei cu narcisism patologic în raport cu partenera/partenerul său funcție de stadiul relației dintre cei doi.

Astfel, începutul relației intime corespunde unui stadiu de idealizare. În acest stadiu, extrem de frecvente sunt comportamente precum:

“Love bombing” – Abuzatorul își bombardează ținta (noul partener) cu complimente și cadouri la scurt timp după ce o cunoaște și intensifică tot mai mult această “ploaie de atenții”. Va susține că o iubește și că e sufletul lui pereche foarte repede în relație. Îi va admira calitățile profesionale sau personale, o va pune pe-un piedestal (ceea ce îi va ridica și lui stima de sine). Aceasta creează o legătură foarte puternică între abuzator și viitoarea lui victimă, prin experiențe pozitive, flatante și care nu îi dau victimei timpul sau șansa de a reflecta asupra ceea ce se întâmplă.

Minciună patologică și prezentarea unui eu fals– Deseori abuzatorul are o poveste despre felul în care el însuși a fost o victimă în relațiile lui anterioare. Va crea o poveste patetică și siropoasă despre cât de nepotrivit a fost tratat în acea relație și toate relatările vor fi în favoarea lui. El nu are nici o responsabilitate, iar de eșecul relației e vinovat…în mod evident…celălalt.   Acest eu fals se construiește pe de-o parte voit pentru ca narcisicul să poată fi perceput așa cum își dorește el de partenerul său, iar pe de altă parte din cauza unor procese inconștiente cu sursă în copilăria sa.

O dată ce și-a prins partenerul în această plasă și acesta ajunge să idealizeze această imagine falsă și să se angajeze complet în relație, începe faza de devalorizare.

Personalitatea narcisicului începe să iasă la suprafață. Începe să-și trateze partenerul cu superioritate, să-l umilească în public, să-l ignore…Luna de miere a luat sfârșit. Nu mai ești cea mai/cel mai…dimpotrivă…devii exact opusul…

În faza de devalorizare, comportamentele tipice sunt cele de:

Critică excesivă– Abuzatorul începe, la modul insidious, să-și submineze partenerul. Va exercita asupra lui putere și control, iar asta îi va da satisfacție și îi va hrăni sentimentul de îndreptățire. În această face e posibil ca abuzatorul să înceapă să se simtă amenințat  de calitățile partenerului său, iar prin comportamentul său critic să compenseze această amenințare, menținându-și astfel stima de sine la nivele ridicate.

Ignorare și tăcere– Partenerul va trăi perioade în care e ignorant și redus la tăcere de abuzator. Este o nouă manifestare de control și putere și o nouă încercare a narcisicului de a-și crește stima de sine prin a se situa pe o poziție de superioritate în raport cu celălalt. Inevitabilul se produce și…

Victima cade de pe piedestal – Asta se întâmplă pentru a devaloriza victima și este felul în care narcisicul pregătește faza de abandon. Victimei I se găsesc fel de fel de defecte și cusururi, nu mai poate intra nicicum în grațiile partenerului său, orice gest sau părere este supusă unor critici aspre, este umilit și vocea îi devine tot mai pierită. Narcisicul are acum, în raport cu partenera/ul comportamente inconsistente, uneori e critic și abuziv, alteori e bun și generos, iar această inconsistență va crea confuzie pentru victimă astfel că abilitatea acesteia de a judeca cu claritate relația va fi din ce în ce mai redusă.

 Faza de abandon– În această fază, comportamentele abuzive se intensifică și urmează tipare precum:

Gaslighting– Am dedicat două postări acestui tip înnebunitor de abuz. Le găsiți aici și aici. Pe scurt…abuzatorul va încerca să distorsioneze fapte și să prezinte variante alternative la evenimentele de cuplu. Scopul acestui comportament este acela de a crea confuzie și de a face victima să-și pună la îndoială interpretarea realității.

“Amnezie” în legătură cu abuzul– Narcisicul își va nega comportamentele abuzive sau va pretinde că le-a uitat, nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce face/spune și va proiecta întreaga vină asupra partenerului său.

Minciună patologică– Va spune orice e nevoie pentru a-și discredita partenerul și a-și justifica abandonul și găsirea unui nou partener.

Abandonarea partenerului și angajarea rapidă într-o nouă relație …de multe ori duce două relații în paralel. Își crește astfel sentimentul de putere și control asupra celorlalți, tratând cu lipsă de onestitate ambele relații. Partenerul este abandonat, adesea fără o explicație din partea narcisicului.

Defăimarea partenerului– Narcisicul se poate lansa în campanii de defăimare a victimei prin care o creionează ca fiind instabilă. Am scris mai multe despre asta aici. Poate implica și terțe părți care îl ajută să împrăștie tot felul de informații în jur.

Triangularea– Narcisicul îi implică și pe alții (care cred în povestea lor) și care, la rândul lor, se lansează în comportamente de discreditare ale victimei.

Insulte și comportament lipsit de respect-Narcisicul se poate folosi de tot soiul de tactici de manipulare pentru a-și face victima să îi acorde din nou încredere, dar va folosi din nou acest capital de încredere pentru un nou ciclu de abuz. Care se repetă…și se repetă…și se repetă…

Autorii acestei descrieri atrag atenția asupra faptului că anumite comportamente din cele descrise mai sus pot fi folosite izolat de indivizi abuzivi, dar care nu prezintă narcisism patologic sau pot fi manifestate de anumiți indivizi din pricina imaturității lor sau a anumitor circumstanțe specifice de viață.

Însă, prin contrast, abuzul narcisic presupune un tipar similar de abuz care poate fi identificat în multiple situații și cu diverse persoane într-un număr semnificativ de relații ale persoanelor cu narcissism patologic. E o modalitate tipică de raportare la celălalt. Nu orice abuzator e narcisic, dar orice narcisic e abuziv.

Ca de obicei,

Rămâneți aproape…mai ales de voi înșivă.

Howard, V. (2019) Recognising Narcissistic Abuse and the Implication sfor Mental Health Nursing Practice, Issues in Mental Health Nursing, 40:8, 644-654

Discuția despre limite sau granițe personale e relativ nouă în limbajul cotidian urban. Și mi se pare un simptom îmbucurător de… oarecare însănătoșire a noastră ca indivizi sau a sistemelor din care facem parte (cupluri, familii etc.).

Am scris aici despre starea fuzională cu părintele și aici despre cazul particular al relației cu mama narcisică. Această formă de relaționare fuzionată…dacă vreți… a dominat felul în care părinții români și-au educat copiii de câteva generații încoace. Un caz special și mult mai grav de enmeshment este cazul părinților narcisici pentru care copilul este o extensie a propriului ei, granițele dintre părinte și copil nefiind doar vagi sau blurate, ci complet inexistente. Efectele la nivelul formării identității copilului sunt extreme. Voi dedica o postare separată stabilirii de limite în relațiile cu un narcisic.

Însă indiferent dinamica familiei de origine, o relație sănătoasă cu noi înșine și cu cei din jur nu se poate forma în absența unor limite clare.

A nu ști unde începi tu și unde începe celălalt, a ne pune pe modul mut exprimarea a cine suntem, ce dorim și ce nevoi avem ne afectează respectul de sine și respectul pe care-l primim din partea celorlalți, ne face să pierdem controlul în raport cu destinația vieții noastre și duce la furie, anxietate, depresie sau lipsă de speranță. Relațiile astfel create sunt lipsite de autenticitate și se fundamentează pe alte elemente decât conexiunea, reciprocitatea sau empatia.

Limitele sunt acele granițe pe care le trasezi între tine și lume cu privire la gândurile, activitățile sau lucrurile care nu sunt în interesul tău, nu sunt în acord cu cine ești și cu ce-ți dorești.

Pot fi văzute ca niște sisteme prin care arătam celorlalți DA-urile și NU-urile din viața noastră. Ce acceptăm, ce e permis, ce ne face bine sau, dimpotrivă, ce nu permitem, ce ne face rău. Sunt, în fapt, niște semne de STOP pe care le arătăm pentru a ne exprima și manifesta propria noastră individualitate, pentru a ne proteja obiectivele și pentru a ne proteja de controlul nedorit din partea altora. Reciprocitatea e implicită.

Mai simplu spus, limitele sunt necesare pentru a avea grijă de noi înșine. Am scris despre asta aici.

Însă pentru a putea face asta trebuie să-ți cunoști nevoile și să știi ce vrei. Să poți spune: “Sunt într-o perioadă foarte aglomerată și am nevoie de spațiu personal. Te rog să încerci să te vezi cu prietenii tăi în oraș.” “Am nevoie de timp ca să iau o decizie atât de importantă. Aș aprecia să nu mă mai presezi atât de mult și promit să vin cu un răspuns peste trei zile.” “Atunci când aduci în discuție public chestiuni legate de problema x pe care-am discutat-o, simt că nu respecți intimitatea noastră” “Am nevoie să știu că mă pot baza pe tine. Faptul că nu-mi răspunzi la telefon cu zilele” “Sunt obosită. Am nevoie de câteva ore să mă odihnesc. Te rog să duci tu copiii în parc”.

Dacă nu-ți cunoști nevoile și nu trasezi limite care să protejeze aceste nevoi, te vei trezi într-o fuziune exagerată cu ceilalți, iar în acest tablou ceea ce te face unic se pierde, iar autonomia ta se reduce și vei ajunge într-un raport exagerat de dependență față de ceilalți. Sfârșești prin a nu mai ști ce gândești sau ce simți cu adevărat. A-ți ignora nevoile nu te face un sfânt, te face un preș.

De-aici la victimizare și la dezvoltarea unui sindrom de martir mai e doar un pas… ajungi să te definești ca victimă și devii extrem de defensiv pentru a preveni “agresiuni viitoare”. Iar o dată ce faci din victimizare identitatea ta, în mod deliberat rămâi în postura de victimă și apoi riști să faci paradă de cu acest rol de martir. Inutil de spus că o astfel de atitudine echivalează cu a te împușca în picior.

Cum ar trebui să ne arate limitele în relația cu ceilalți?

Limitele care arată ca liniile desenate pe nisip sunt limite mult prea permeabile. O linie desenată pe nisip o poți vedea, știi că-i acolo, dar nimic nu te împiedică să o treci. Mai mult, apa mării o poate șterge ușor. Dacă limitele noastre sunt atât de permeabile, permitem celorlalți să intre în viețile noastre fără a ne pune problema cât ne este de benefică prezența și comportamentul lor în raport cu noi sau ajungem să acceptăm comportamente nepotrivite și abuzive. Sistemul nostru de convingeri e fragil și supus influenței și manipulării. Ne e greu să spunem Nu și facem compromisuri inutile din frica de a fi respinși.

La polul opus sunt limitele foarte rigide, cele asemănătoare unor ziduri de piatră. Dacă limitele noastre arată așa, devenim rigizi și inflexibili și ne sabotăm orice posibilitate de a mai învăța din experiențele noastre. Avem convingeri prea ferme și reguli extrem de rigide care nu țin cont de context sau de situație. Îi ținem pe ceilalți la distanță pentru a evita eventuale respingeri, nu împărtășim cu ceilalți informații personale și nu cerem ajutor atunci când avem nevoie.  

Ideal, limitele noastre ar trebui să fie flexibile, semi-permeabile. Analogia cea mai potrivită e cea cu o sită fină. În acest caz, limitele sunt ferme și clare, dar flexibile. Suntem suficient de deschiși pentru a accepta idei noi, dar și suficient de fermi pentru a apăra lucrurile în care credem și pentru a ne proteja de ce ne-ar putea face rău. Ne cunoaștem și ne afirmăm nevoile și dorințele și acceptăm când ceilalți ne spun nu. Limitele sănătoase acționează ca  o sită…permite lichidului să treacă, dar nu și bucăților pe care nu le dorim.

Voi continua în postarea viitoare discuția despre limite, ariile vieții noastre în care avem nevoie de ele și cum le putem trasa în relațiile cu ceilalți, dar și cu noi înșine.

Până atunci…rămâneți aproape. Mai ales de voi înșivă…

Black, J., Enns, G., (1997), Better Boundaries: Owning and Treasuring Your

www.therapistaid.com

Am discutat aici despre impactul stress ului toxic asupra stării noastre de sănătate. Am arătat că unul din mecanismele principale prin care stressul cronic afectează sănătatea este reprezentat de disfuncțiile care apar în răspunsul la stress al organismului. Cred că e necesar să mergem puțin mai în detaliu ca să ne putem recunoaște și înțelege reacțiile organismului și să putem învăța tehnici și comportamente care ne pot ajuta să limităm efectele negative asupra sănătății noastre. Pentru asta sunt însă necesare câteva elemente fundamentale asupra fiziologiei sistemului nervos autonom (SNA).

Sistemul nervos autonom (SNA) reglează multe din procesele corpului nostru și operează în afara conștienței noastre. Menține echilibrul funcțiilor noastre vitale: respirația, ritmul cardiac, salivația, transpirația sau secrețiile glandulare.

SNA are două ramuri: SNA simpatic și SNA parasimpatic.  Cel mai simplu mod prin care le putem înțelege acțiunea e analogia cu frâna și accelerația unei mașini:  simpaticul e accelerația, iar parasimpaticul e cel care frânează.

Pe scurt, SNA simpatic e implicat atunci când suntem angajați în diferite acțiuni cu mediul nostru, procesăm mai ales informație din exterior și dispunem de un nivel ridicat de energie.

Spre deosebire de SNA simpatic, parasimpaticul conservă energia organismului și induce starea de relaxare a organismului.  Pe lângă alte funcții, acesta dilată vasele de sânge și ajută digestia, stimulează glandele salivare și accelerează peristaltismul ajutând la absorbția nutrienților din alimente.

SNA parasimpatic se activează când suntem neangajați cu mediul extern, nivelul de energie e scăzut, iar informația pe care o procesăm e informația pe care o primi de la propriul nostru corp (proprioceptivă).  SNA parsimpatic e cel care promovează recuperarea din experiențe stresante și întoarcerea organismului la o stare de echilibru (la homeostazie).

Mai multe despre modalitățile pe care le avem la îndemână pentru a ne activa SNA parasimpatic și a ne recupera din situații stresante în postări viitoare.

Așadar, simpaticul pregătește organismul să acționeze asupra mediului, iar parasimpaticul pregătește organismul pentru a acționa asupra lui însăși.

SNA simpatic e, așadar, implicat în răspunsurile imediate, rapide ale organismului nostru la condițiile în schimbare din mediu. Deși e responsabil de reacțiile fight or flight, SN simpatic e mai versatil de-atât (vom vorbi despre răspunsul de tip freeze într-o postare viitoare). Activarea lui cronică e responsabilă de efectele pe termen lung ale stressului cronic.

Am scris mai multe despre stressul toxic aici.

Ce anume declanșează valul de reacții orchestrate de SNA simpatic?

• pericolul
• durerea
• sentimentele negative, supărătoare
• un nivel scăzut al glicemiei
• anticipare unui eveniment (pozitiv sau negativ)
• violarea așteptărilor pe care le avem în anumite situații/de la anumite persoane etc.

Majoritatea acestor elemente definesc relațiile abuzive…fie că vorbim de relații parentale, de cuplu sau de muncă. În toate relațiile disfuncționale victima e într-o stare permanentă de activare, anticipează următoarea situație de conflict, duce în spate dezamăgire, tristețe, frică sau disperare, îi sunt violate aproape întordeauna așteptările…

Însă în cazul copiilor, lucrurile sunt chiar mai grave. Nadine Burke Harris spunea în acest talk  că, în cazul copiilor crescuți în familii abuzive „ursul (pericolul) vine acasă în fiecare seară”. Înseamnă a trăi constant în frică, într-o stare cronicizată de fight-or-flight, ne-echipat să înțelegi abuzul ca ceea ce este (un comportament disfuncțional al părintelui), învinovățindu-te constant pentru ce ți se întâmplă…

Impactul unor evenimente stresante crește și exacerbează reacțiile corpului nostru  mai ales atunci când: nu suntem echipați cu modalități sănătoase de răspuns emoțional, când percepem că nu avem control asupra situației, când nu avem speranță că putem ieși din situație sau când suntem lipsiți de suport.  Și oare nu așa arată majoritatea copiilor? Au ei dezvoltate funcțiile necesare reglării emoțiilor, au ei control asupra evenimentelor din familia în care trăiesc? Primesc suportul de care ar avea nevoie pentru a reduce din efectele devastatoare ale abuzului?

Cu siguranță nu. De fiecare dintre noi depinde să contribuim cu ceva…cu conștientizare, cu înțelegere, cu sprijin, cu politici publice (pentru cei în poziții de decizie) să limităm din efectele pe care abuzul le are asupra copiilor.

Să nu uit…un caz special îl reprezintă, în opinia mea, copiii părinților narcisici. De cele mai multe ori, cei din afara familiei nu sunt conștienți de abuzul care are loc în spatele ușilor închise. Am scris aici că pentru astfel de părinți imaginea perfecțiunii în rol de părinte e mereu mai importantă decât nevoile copilului. Iar imaginea asta trebuie menținută cu orice preț, cu prețul duplicității, cu prețul ipocriziei, cu prețul suferinței copilului.

Și poate reușim să ne echipăm cu o mai mare înțelegere a fenomenului (mai frecvent decât v-ați putea închipui la prima vedere) și să recunoaștem povara pe care o poartă pe niște umeri mici acești copii. Să le arătăm că îi vedem și că îi auzim. Și că suferința lor e legitimă…

Ca de obicei…rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

Descriam într-o postare anterioară legăturile traumatice (trauma bonding). Patrick Carnes le numește în cartea sa The Betrayal Bond: Breaking Free of Exploitive Relationships  “betrayal bonds” sau legături ale trădării. Autorul consideră abandonul prin trădare mai dăunător decât neglijența, pentru că trădarea e intenționată și servește intereselor abuzatorului (adică e “self-serving”). Dacă e suficient de severă, devine traumatică. Ce duce trădarea înspre traumă sunt sentimentele de frică și teroare care o însoțesc.

Carnes propune următoarele indicii care ne indică prezența unei legături traumatice între abuzator și persoană abuzată.  Pot fi utile nu doar terapeuților, ci și persoanelor care se află în preajma unei persoane abuzate și care ar putea să tragă un semnal de alarmă. Continuă să citești

Toți oamenii și mai ales copiii caută prezența figurii de atașament în fața unui pericol extern. Durerea, frica, oboseala sau pierderea toate accentuează căutarea persoanei acre poate oferi confort.

Legătura traumatică (trauma bonding) reprezintă o formă de atașament foarte adictiv (care creează dependență) față de o persoană care ne rănește. (Carnes, 1997). Victima ajunge până la punctul la care se învinovățește pe sine pentru situația de abuz, consideră că n-a făcut destul, că ar trebui să mai încerce, că situația e datorată defectelor pe care le are….

Acest tip de atașament face persoana să nu mai aibă încredere în propria judecată și să-și supună sănătatea unui risc tot mai mare. Acest tip de atașament se numesc legătură traumatică.

Legătura traumatică apare atunci când victima se atașează de cineva care e toxic și distructiv pentru ea. Adulții supraviețuitori ai familiilor abuzive și disfuncționale, de exemplu, se luptă cu astfel de atașamente. Refac acest tip de legătură deseori și în relațiile intime ca adulți. E o loialitate necondiționată pentru o persoană toxică.

Dutton and Painter au elaborat în 1981 teoria legăturii traumatice. Aceasta susține că atașamentele emoționale puternice se dezvoltă datorită faptului că relațiile abuzive au două caracteristici esențiale:

1. presupun un dezechilibru de putere

Acestea apar fie în relațiile părinte-copil (unde sunt evidente) fie în relațiile de cuplu, unde pot fi determinate de factori economici sau de altă natură. E o dinamică ciudată: pe măsură ce acest dezechilibru se intensifică, cel aflat în inferioritate se evaluează din ce în ce mai negativ și se percepe ca fiind tot mai slab și simte tot mai acut nevoia de a fi dominat. Acest ciclu de dependență produsă de relație se tot repetă și creează o legătură afectivă puternică dinspre cel cu putere scăzută spre cel cu putere mai mare. Concomitent, cel cu mai multă putere dezvoltă un sentiment exagerat al propriei puteri, care maschează măsura în care și el e dependent de cel inferior pentru a-și menține acest sentiment de putere.

2. tratamentul rău (abuzul) alternează cu tratamentul bun. Cel care domină, periodic și intermitent, îl maltratează pe cel inferior prin amenințări sau abuz emoțional și/sau fizic. Victima trăiește alternanțe periodice între o stare negativă (atunci când e abuzată) și una pozitivă, de ușurare, după ce abuzul încetează.

Acest abuz intermitent dezvoltă legătura emoțională care ține victima prizonieră în relație.

Acest “atașament paradoxal” a fost demonstrat prima oară la animale. De exemplu, într-un studiu pe maimuțe, Harlow a arătat cum “consecința imediată a respingerii din partea mamei este intensificarea eforturilor puilor de a-i căuta proximitatea”.

La oameni legătura traumatică a fost demonstrată, spre exemplu, la persoanele care au fost luate ostatice (Strentz, 1979), la copiii proveniți din familii abuzive (Kempe & Kempe, 1978) sau la membrii unor culte religioase  (Conway & Seigelman, 1978). Toți autorii sunt citați de Dutton and Painter (1981).

Dutton și Painter au demonstrat și ei mecanismul legăturii traumatice într-un studiu pe 75 de femei aflate în relații în care erau abuzate fizic sau emțional.

În cazul abuzului în familie, mecanismul e și mai accentuat de contrastul dintre teroare și violență, pe de-o parte și reconcilierea și supunerea de după, pe de altă parte.

În postarea viitoare voi discuta simptomele legăturilor traumatice așa cum au fost prezentate de Carnes în 1997.

Rămâneți aproape! Mai ales de voi înșivă…

Van der Kolk, B.A. (1989) The Compulsion to Repeat the Trauma Re-enactment, Revictimization, and Masochism, Psychiatric Clinics of North America, Vol. 12, No 2,  389-411

Dutton, D.G., Painter, S., (1993) Emotional Attachments in Abusive Relationships: A Test of Traumatic Bonding Theory Violence and Victims, Vol. 8, No. 2

Revin azi cu o temă despre care în cultura noastră se vorbește rar…spre deloc. Un tip special și parșiv de abuz, devastator pentru victime- abuzul de tip GASLIGHTING. Este o formă de abuz care poate apărea în orice tip de relații,  fie că sunt relații de cuplu, părinte-copil sau relațiile de la serviciu…

Am compilat din câteva surse un tablou al emoțiilor și gândurilor pe care cei supuși acestui tip de abuz le trăiesc…o parte din plasa care se țese în jurul lor și din care cu greu ajung să mai iasă…

Dacă vă recunoașteți în aceste descrieri sau aveți apropiați care se află în acest punct, citiți mai departe….

Simți că ceva e clar “în neregulă” cu soțul, soția, mama, fiica, tatăl, colegul etc… dar nu poți explica foarte clar ce anume.

De multe ori te îndoiești de capacitatea ta de a-ți reaminti detalii despre evenimente trecut.

Te simți confuz(ă) și dezorientat(ă).

În preajma acestei persoane te simți amenințat și ca “în corzi” dar nu știi sigur de ce.

Simți mereu nevoia să te scuzi pentru ce faci sau cine ești. Continuă să citești