Trauma nu e o sentință pe viață. Te poate văduvi de multe, dar nu și de ceea ce Viktor Frankl numea „ultima dintre libertățile omenești” : aceea de a-ți alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-ți alege propriul fel de a fi.
Ce vedeți mai sus e un tablou celebru al Fridei Khalo intitulat Spitalul Henry Ford. Este o reprezentare a celei de-a doua sarcini pierdute, iar Frida spunea despre el că „poartă cu sine mesajul durerii”. Transformând suferința în artă, Frida Khalo a folosit pictura pentru a oferi semnificație unei suferințe aparent lipsite de sens. La fel au făcut Paul Klee, van Gogh sau de Goya.
Într-un alt domeniu, dar cu un mecanism similar, a făcut Martha Linehan, cea care a dezvoltat terapia comportamental dialectică pentru pacienții cu borderline ca rezultat al propriei sale boli mintale (diagnosticată inițial cu schizofrenie, dar în fapt o tulburare de personalitate bordeline). Un alt exemplu este Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste, considerat „profetul sensului vieții”, fondatorul logoterapiei și autorul celebrei „Omul în căutarea sensului vieții” (aici găsiți cartea în limba română, în format pdf).
Exemplele sunt nenumărate. Mulți oameni au ieșit din istoricul lor de traumă ființe noi, mai „adunate” și mai generoase. Ce au în comun? Creșterea post-traumatică. Continuă să citești